marți

 Tabla înmulțirii fără țipete și învățare pe de rost


Tabla înmulțirii se învață în clasa a doua și, de cele mai multe ori, le dă bătăi de cap celor mici pentru că sunt nevoiți să învețe șiruri după șiruri de înmulțiri pe de rost. 

Învățarea presupune înțelegerea, iar aceasta înseamnă mai mult decât cunoașterea faptelor. Pe de altă parte ținând cont de stadiile de dezvoltare ale școlarului, la această vârstă predomină stadiul gândirii operaționale concrete, caracterizat prin construcții logice. De aceea, implicarea elevilor, mai ales în predarea - învățarea cunoștințelor matematice asigură o mai bună înțelegere a acestora și o stocare îndelungată a informației în memorie.

Pentru a avea cu adevărat elevul în centrul demersului didactic învățătorul deține un rol mult mai important decât ar părea, el fiind cel care crează oportunitățile optime de învățare pentru
fiecare elev, acționând mereu, dar adecvat și adaptat nevoilor și particularităților de vârstă ale elevilor. Bunul mers al procesului de învățământ și rezultatele obținute depind de metodele utilizate. Marii pedagogi au evidențiat faptul că folosindu-se metode diferite se obțin diferențe esențiale în pregătirea elevilor, că însușirea unor noi cunoștințe sau comportamente se poate realiza mai ușor sau mai greu în funcție de metodele utilizate.

Cu toate acestea, metoda memorării este recomandată de majoritatea cadrelor didactice, deși toți recunosc că aceasta este una dintre cele mai anevoioase și greoaie.

Dar, ca părinte, cum poți să îți ajuți copilul să înțeleagă și să învețe mai ușor tabla înmulțirii?


Înmulțirea se învață la clasa a II-a ca adunare repetată. Cea mai ușoară și atractivă metodă mi s-a părut aceasta:


Poți să lipești pe un perete un panou de polistiren pe care să așezi pahare ca în imaginea de mai sus: pe primul rând un singur pahar de plastic, pe al doilea rând două pahare și așa mai departe, până la al zecelea rând care avea zece pahare de plastic. În partea stângă vei asocia numărului de pahare, cardinalul: 1, 2, 3 etc. Acest număr reprezintă, de fapt, primul factor al înmulțirii. Apoi, totul poate deveni foarte atractiv, în funcție și de varietatea materialelor folosite la adunarea repetată, adică ceea ce vom introduce în pahare.

La înmulțirea cu 6, de exemplu, vom avea de rezolvat 6 x 7= ?, așa că pe rândul cu 6 pahare de plastic vom așeza în fiecare pahar câte 7 bețișoare de plastic (sau bomboane, bile, nuci, jetoane, sticks-uri etc). Prin adunare succesivă (6+ 6+ 6+ 6+ 6+ 6+ 6) ajungea la rezultatul 42, verificând prin numărare.

Desigur, aceste exerciții de lucru cu material manipulativ vor dura mai mult sau mai puțin, pe măsură ce micuții vor reușit să-și însușească măcar deprinderea de adunare repetată, desprinzându-se treptat de lucrul cu material concret. Unii dintre ei își vor forma tot felul de tertipuri și strategii de numărare (din 3 în 3, din 5 în 5, din 7 în 7, pe degete sau cu obiecte concrete), pentru ca, într-un final, în ritm propriu, fiecare să învețe tabla înmulțirii.

Ajută foarte mult și lipirea unei planșe cu tabla înmulțirii pe un perete/ dulap, birou. Am găsit un model foarte bine realizat pe libris.ro , nu foarte mare să deranjeze vizual și să-l streseze pe cel mic, un model foarte potrivit pentru consolidare, după părerea mea. Această planșă îl va ajuta foarte mult și la rezolvarea corectă și rapidă a temelor.

O altă metodă ar fi cea japoneză, metoda liniilor și a punctelor, dar mie mi se pare potrivită doar la înmulțirile cu numere mici: 2 x 3, 4 x 2, 3 x 3 și în perioada de inițiere. 



Pare cam complicat, însă, exersând împreună, veți vedea că nu e așa greu. 

De fapt, orice metodă veți alege, nu trebuie să forțați zilnic copilul la multe exerciții, ci, doar succesiv, trebuie mărit volumul acestora, căci totul trebuie perceput ca o joacă, pentru a realiza o învățare durabilă.

Voi cum învățați tabla înmulțirii mai ușor?


sâmbătă

 Casa umbrelor - Charles Dickens


Editura: POLIROM
Nr. pagini: 1248
An apariție: 2016
Categoria: Literatura engleză


Charles John Huffam Dickens (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870) a fost un romancier englez, un scriitor reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum ,,Marile speranțe”, ,,Aventurile lui Oliver Twist”, ,,David Copperfield”, ,Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice), cărți pe care le puteți procura și de pe libris.ro .
 
Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822 mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor.

Charles Dickens a publicat 15 romane, fiecare dintre acestea aducând în discuție copilăria lui tristă și problemele cu care oamenii de la periferia societății se confruntau.

În 1853, Charles Dickens publică „Casa umbrelor” („Bleak House”), o satiră în care ținta este sfera publică – Parlamentul, aristocrația provincială și chiar actele de binefacere creștină – toate acestea fiind caricaturizate, fiind văzute ca muribunde și oportuniste. Viața publică este puternic afectată de complicitatea dintre clase, putere, bani și lege, toate acestea alterând evoluția personală a oamenilor – afirmă autorul.

După părerea mea, ”Casa umbrelor” nu e traducerea cea mai bună a titlului englez ”Bleak House” căci trebuie să recunoaștem cu toții, termenul ”bleak” e destul de greu traductibil în limba română. Cuvântul ”bleak” legat de construcții civile înseamnă dezolant, deprimant, mohorât, are așa o aură romantică să zicem. Însă legat de vreme înseamnă, aspru, bătut de vânturi etc. În prima instanță, reședința d-lui Jarndyce, Bleak House, nu este o casă mohorâtă, ci e chiar veselă și animată de prietenia și dragostea frățească pe care o împart noii ei rezidenți, Esther, Ada Clare și vărul ei Richard, și d-l Jarndyce. Însă locația casei, acolo sus pe acel deal, o face să fie la intersecția unor vânturi puternice care lovesc casa deseori. Toate vânturi rele, în special vântul dinspre est. Ele sunt și o metaforă pentru problemele vieții, care lovesc în reședința d-lui Jarndyce, tulburându-i când și când pacea casnică și buna conviețuire a locatarilor ei. Eu văd în acest titlu o metaforă genială a pildei evanghelice a casei zidite pe stâncă care deși lovită de valurile mării și vânturile năpraznice  (Matei 7, 25), nu s-a ruinat ci a dăinuit pentru că avea o temelie puternică. Temelia casei d-lui Jarndyce este tocmai dragostea dintre locatarii ei, care-i face să treacă peste toate necazurile și vânturile vieții care lovesc în ea (îndelungul proces pentru primirea moștenirii). În schimb alte case mari și mai puternice, dar care aveau o altă ”temelie”, precum puterea financiară, (casa d-lui Leicester) sau puterea influenței sociale (casa puternicului avocat Tulkinghorn) în final se vor prăbuși. În acest context aș fi tradus titlul ”Casa lovită de vânturi” ori ”Casa bătută de vânturi” (se poate înțelege și ,,vânturile vieții”) care nu reușesc să o prăbușească și nici să-i strice armonia familială interioară.

Romanul este reprezentativ pentru stilul lui Charles Dickens. Romanul a fost publicat între anii 1852 și 1853 și urmărește povestea de viață a familiei Jarndyce. Un rol central îl ocupă procesul Jarndyce vs Jarndyce, care creează o dispută între două facțiuni ale aceleași familii. Imaginile bogate, descrierea Londrei în nuanțe de gri (ceață, mizerie, cer înnorat etc). Pe parcursul romanului, există doi naratori. Primul narator omniscient, care vorbește la persoana I (vocea Estherei). Vocea ei este caracterizată de modestie și sinceritate. Aceasta își exprimă gândurile în fața cititorilor. Prin vocea Estherei, Dickens poate să preia narațiunea într-un stil mai fluent. Esther și autorul se obișnuiesc mai mult sau  mai puțin cu punctele lor de vedere diferite. Esther este singurul personaj feminin cu adevărat principal din opera lui Dickens.

Romanul este incredibil de complex, atât ca număr de personaje, legăturile dintre ele dar și din punct de vedere al acțiunii. De fapt, toate romanele lui Dickens sunt, în general, o lume întreagă, nu datorită numărului de personaje, cât și varietății de personalități zugrăvite; de la cei mai buni la cei mai răi și tot ceea ce există între aceștia. Pe lângă acțiunea centrală a romanului, mi-a plăcut în mod special satira la adresa organizațiilor filantropice din secolul al XIX-lea.


"Casa umbrelor" urmărește un copil al cărui destin se leagă de soarta unui proces tergiversat la infinit. Diversitatea firilor umane, prezente în roman, se combină armonios cu descrierea detaliată și fidelă a străzilor londoneze, pe care Dickens le-a străbătut ani de-a rândul. "Casa umbrelor" are un caracter de satiră și la adresa sistemului judiciar englez. Simbolismul apare și el într-o formă sau alta în "Casa umbrelor". Romanul are și o tentă ușor polițistă, datorită relațiilor neașteptate, indiciilor false sau adevărate și, mai ales, a misterului.

 Am petrecut multe ore încântătoare în compania personajelor pozitive și negative, amuzante și pasionale, prostești și inteligente, aduse la viață într-o proză fără egal. Căci, unde altundeva aș putea să râd, să plâng și să-mi mușc unghiile în același timp, plecându-mă în fața eleganței frazelor care se succed ca niște perle pe unul dintre colierele mai scumpe ale Lady Dedlock!? Unde altundeva aș putea să urăsc și să simt compasiune și să mă întreb de imensa diferență dintre lumea mea contemporană și societatea londoneză din vremea lui Dickens - și, totuși, să o recunosc, oricum, pentru că este aproape identică!? De altfel, scurtul comentariu al lui Dickens despre starea politicii britanice ar putea aduce cu un articol de ziar în 2021, la fel de bine:

„Anglia se află într-o stare îngrozitoare de câteva săptămâni. Lord Coodle ar ieși, Sir Thomas Doodle nu ar intra și nu există nimeni în Marea Britanie (să vorbim despre) în afară de Coodle și Doodle, nu a existat niciun guvern ”.

Citind acest roman, de la început până la sfârșit, mi-am dau seama cât de mult am ajuns să iubesc anumite personaje, toate diferite, dar la fel de ,,acasă” în ,,cutia de ciocolată Bleak House”, unele cu nuci, altele dulci, altele destul de simple, altele exotice. În cele din urmă, toate personajele au fost la înălțimea așteptărilor mele, încă de la prima întâlnire cu procesul complicat al lui Jarndyce și Jarndyce, care conferă romanului aroma sa unică.

O altă caracteristică preferată în romanele lui Dickens este simțul umorului, care apare din nou și din nou, și își arată atât talentul, cât și plăcerea de a se juca cu cuvintele, precum și măiestria sa atunci când vine vorba de a oferi toate personajelor sale timpul lor de scenă, frumos arătat în următoarea scurtă lecție de geometrie mentală și comedie verbală:

„Dar am avut încredere în lucrurile care se vor întoarce”.
Această încredere foarte populară în lucrurile plate care vin! Nu în momentul în care au fost bătute sau în care au lucrat, ci în runda lor „viitoare”! Ca și cum un nebun ar trebui să aibă încredere în triunghiul „viitor” al lumii!
„Aveam așteptări încrezătoare că lucrurile se vor întoarce și vor fi toate pătrate”, spune domnul Jobling. ”

Nici plăcerea lingvistică de a citi Dickens nu trebuie subestimată. Vocabularul său este divers, bogat și sofisticat, dar nu se ferește să repete același cuvânt iar și iar, dacă crede că are un efect comic și se potrivește cu povestea. În mod clar, el avea misiunea de a ridiculiza obiceiul de a avea misiuni, când a introdus o întreagă societate formată din diferiți lucrători care erau absorbiți de propriile lor angajamente și ignorând existența a ceva în afara câmpului lor vizual restrâns:

„O altă singularitate a fost că nimeni cu o misiune - cu excepția domnului Quale, a cărui misiune, cred că am spus anterior, a fost să fie în extazuri cu misiunea tuturor - nu i-a pasat deloc misiunea cuiva. "


Dickens este, de asemenea, un maestru al efectelor speciale, de natură aproape cinematografică:

„Toată lumea începe. Căci o armă este trasă în apropiere.
„ Bine, milostiv, ce este asta? ”, Strigă Volumnia, cu micul ei țipăt ofilit.
„Un șobolan”, spune Doamna Mea. 
- Și l-au împușcat.
Intră pe domnul Tulkinghorn, ... "

Și această lovitură se dovedește a fi o presimțire, pentru că nimic nu se întâmplă fără scop și conexiune în lumea lui Dickens, iar povestea se transformă într-un mister de crimă. Omul a cărui specialitate era folosirea secretelor pentru a-i controla pe ceilalți își găsește sfârșitul cu un glonț în inima rece. Ce bine că Hercule Poirot are un predecesor demn în domnul Bucket, care are avantajul nemăsurat de a fi căsătorit cu Miss Marple.

Psihologia acestor oameni este bine descrisă, clară și perspicace, de fapt, acesta este pentru mine geniul lui Dickens, care, într-o jumătate de propoziție îți poate spune și îți poate defini tot ce trebuie să știi despre un personaj și nimic altceva. 

Sfârșitul poveștii este o bucurie a răscumpărării și a harului .....

Richard și John își vor recunoaște comportamentele lor nobile și își vor cere reciproc milă, Esther va avea șansa de a dizolva o logodnă și de a se căsători cu Woodcourt, adevăratul ei iubit, nu cel protejat și ales de Jarndyce. Lady Dedlock, după ce și-a descoperit fiica, va cere iertare pentru toate relele comise și adevărurile păstrate de soțul ei, Sir Leicester. 

,,E noapte în Lincoln’s Inn... tulbure și agitata vale a umbrelor legii, în care solicitanții nu găsesc decât prea puțină lumină... și lumânările groase sunt stinse cu degetele prin birouri, iar funcționarii coboară tropăind scara șubredă de lemn și se împrăștie. Clopotul care bate ceasurile nouă și-a încetat lugubru-i dangăt, jelind fără rost pe nimeni; porțile sunt închise și portarul de noapte, un paznic solemn, cu o grozava poftă de a dormi, stă de strajă în gheretă. De la rândurile etajate de scări, ferestrele ca niște lămpi încețoșate, cum sunt ochii Justiției, un soi de Argus cu privirile împăienjenite, cu câte un buzunar fără fund pentru fiecare ochi și cu câte un ochi deasupra-i, ferestrele acelea clipesc vag spre stele...”

Ce măreție, ce frumusețe !!! 


Și, DA... , se apropie Crăciunul, este timpul lui Dickens...

luni

 Cartea, de nelipsit din geanta de plajă 






Vă propun un exercițiu de imaginație: plajă, mare, o limonadă rece, un șezlong. Vi se pare că lipsește ceva? În peisaj s-ar potrivi și o carte bună.


,,Cele mai bune cărți” au caracteristici specifice fiecărui cititor. Și, probabil că fiecare cititor are criteriile proprii după care alege cărțile pe care și le pune și în geanta de plajă. Mie, de exemplu, cele mai potrivite mi se par cărțile care te țin în suspans, sunt ușor de citit, dar care nu sunt facile, cu subiecte interesante, dar nu prea profunde, pe scurt, care se citesc repede și care „te prind”. Care au o acțiune complexă și captivantă, însă sunt în același timp simplu de lecturat. Fie romane de dragoste sau polițiste, thrillere sau romane istorice, cărți de memorii (de preferință nu foarte lungi, dar nici prea scurte), de fiecare dată, marea mea provocare a fost să mă rezum la a lua o singură carte cu mine. Deși e clar că nu voi apuca să citesc mai mult de două volume, niciodată nu am plecat de acasă doar cu o carte sau două în bagaje. Anul acesta am reușit să fac o excepție. Am ales doar ,,Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, un volum extrem de potrivit pentru un week-end de lenevit la soare.


În vara acestui an, Ilya Arnoldovich Feinsilberg (Ilf) și Yevgeny Petrov (Petrov) mi-au captat atenția pe Libris.ro cu celebrele romane ,,Douăsprezece scaune” și ,,Vițelul de aur”- ultimul volum fiind și cel cu care am călătorit week-end-ul trecut spre litoralul Mării Negre. 


Farmecul cărții vine din umorul povestirii, din permanenta schimbare de planuri, din spumoasele aventuri ale eroilor și, nu în ultimul rând, din lipsa reflexiilor gratuite. Pentru că filosofarea lipsește, cum lipsesc cuvintele mari sau diversele descrieri fără sens (scop). Este un roman scris bine (mă refer acum la tehnică), un roman fără sincope sau puncte moarte.  Cartea are un umor teribil, iar protagoniștii ei sunt niște escroci mărunți dintre care doar unul singur are niște idealuri mărețe. Să vedem cum stă treaba: avem trei fii închipuiți ai bravului locotenent Schimdt adunați întâmplător în biroul unui președinte cu dare de mână: primul, Ostap Bender, este cel cu visurile îndrăznețe, alias “comandorul”. Al doilea Balaganov, un găinar, și al treilea, Panikovski, un “călcător de conveții”. La ei se mai adaugă un taximetrist cu tendințe mistice, Adam Kozlevici.


Mie îmi plac multe cărți, dar asta este, cu adevărat, o carte de nota zece. Am o nedumerire, totuși... Oare cum a fost posibil ca ,,Vițelul de aur” să apară în Uniunea Sovietică în anul 1930? În mare, este o bătaie de joc la adresa comunismului. În 1931, Vițelul de Aur a fost publicat în SUA, precum și în Germania, Austria și Anglia. Aceste țări au publicat fericit continuarea iubitului lor „Doisprezece scaune”. Dar în URSS nu se grăbeau să tipărească cartea. Criticii, scriitorii, ideologii și editorii au fost jenați de faptul că personajul principal Ostap Bender este foarte simpatic, imaginea sa nu lasă pe nimeni indiferent, cititorii îl compătimesc, este, deseori, citat. Dar, rămâne, totuși, este un escroc și un înșelător. Bender era radical diferit de eroii literari corecți din punct de vedere ideologic ai vremii, care puteau da un exemplu înalt pentru cititori. S-a făcut chiar și un film după roman- Zolotoy telyonok (1968). Ilf şi Petrov sunt maeștri ai satirei, ai comediei, ai bunei dispoziții. Cartea este, în același timp, și tragică și melancolică, este, într-un cuvânt: magică. Iar ultimele capitole au stârnit chiar tristețe în sufletul meu.


Cu siguranţă toţi cei care au citit "Douăsprezece scaune" la finalul lecturii sunt ferm convinși că Ostap Bender a fost ucis de blajinul Ippolit Matveevici Vorobianinov. Dar nu este deloc așa. De fapt, marele maestru al combinațiilor scapă ca prin minune și revine în volumul "Vițelul de aur" mult mai determinat, mult mai priceput în arta înșelăciunii și de mii de ori mai carismatic. Este însoțit de alți trei pungași cât se poate de comici și delicioși. Pe scurt, de data aceasta, Ostap Bender vrea să pună mâna pe 1 milion de ruble, dar cum în Uniunea Sovietică nu mai există milionari, totul devine complicat, doar până ce reușesc să găsească unul, dar care nu-și expune deloc bogăția, pentru că nici nu prea are ce face cu ea în comunism. Acesta își ascunde imensa avere în valize prin gări și trăiește doar dintr-o umilă leafă de funcționar în valoare de 46 ruble pe lună. Dar să nu vă închipuiți că le va fi ușor să fure de la un asemenea om, un adevărat maestru și el. Se vor pune la cale o grămadă de comploturi, vor apărea multe personaje cu roluri mari sau mici, iar cititorii sunt purtați prin întâmplări uimitoare.


Finalul e neașteptat, într-o noapte de martie din 1931, Ostap Bender rece granița cu România. Poartă o haină dublă din blană, o mulțime de monede și bijuterii, inclusiv rara Ordine a Lânei de Aur, pe care o numește Vițelul de Aur. Dar grănicerii români îl jefuiesc pe Bender până la os. Din întâmplare, el are doar o comandă. Trebuie să ne întoarcem pe coasta sovietică. Monte Cristo din Ostap nu a funcționat. Rămâne să se recalifice în administratorii casei.


Și, cumva, la sfârșitul acestui volum, avem speranța că povestea va continua. Și, într-adevăr, Ilf și Petrov au conceput continuarea aventurilor lui Ostap Bender. Dar al treilea roman nu a fost scris niciodată, deoarece autorii de atunci lucrau la o altă operă, care le-a luat mult timp și efort. În plus, Ilya Ilf a murit la scurt timp. Și, fără coautor, Evgeny Petrov nu a continuat romanul.


,,În Rusia sovietică, spunea el învelindu-se în pătură, casa de nebuni este singurul loc unde poate trai un om normal. Tot restul este un hiperbalamuc. Nu, eu nu pot sa trăiesc cu bolșevicii. Mai bine stau aici, în tovărășia unor nebuni obișnuiți. Ăștia, cel putin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ți se dă de mâncare gratis. Pe când acolo, în halimaua lor, trebuie să muncești. Dar eu n-am să muncesc pentru socialismul lor. În sfârșit, aici mă bucur de întreaga libertate personală. Libertatea conștiinței, libertatea cuvântului ... Zărind un sanitar prin apropiere, Caius Iulius Starohanski țipa cu o voce pițigăiată: Trăiască Adunarea Constituantă! Toți în for! Și tu, Brutus, te-ai vândut activiștilor cu funcții de răspundere? și, întorcându-se spre Berlaga, adăugă: Ai văzut? Ce vreau, aia tip. Ia încearcă să faci asta pe stradă!”



joi

Te pregătești de vacanță? 
Spală hainele cu PERWOLL CAPS și ia cu tine în bagaj parfum proaspăt și curat!



Te pregătești de vacanță!? Perwoll Caps te ajută să-ți cureți și să-ți parfumezi toate hainele preferate. Acestea vor arăta la fel de frumoase și colorate ca în prima zi în care le-ai cumpărat.

Perwoll Caps este un detergent ce are grijă de culorile și țesăturile hainelor, acum fiind și mai ușor de utilizat: aruncăm o singură capsulă în cuva, apoi hainele tale preferate și folosim orice program dorim, în funcție de țesături. Capsulele de ultima generație Perwoll Caps îndeplinesc 4 funcții: curăță, redau strălucirea culorilor, îngrijesc țesăturile și răsfață hainele cu un parfum plăcut.

Ambalajul detergentului Perwoll Caps este realizat în proporție de 50% din plastic reciclat și este complet reciclabil. Capsulele sunt în totalitate biodegradabile și conțin cu 85% mai putină apă decât detergentul lichid Perwoll, datorită formulei concentrate.

Mai mult, formula eficienta la temperaturi scăzute permite reducerea consumului de energie, reînnoiește aspectul hainelor, ajutând astfel la încetinirea comportamentului de cumpărături excesive. 

De cuând, Perwoll a lansat mișcarea #rethinkfashion, care are la baza conceptul de “slow fashion” axat pe longevitatea articolelor de îmbrăcăminte. #RethinkFashion este o colecție de povești despre slow fashion, oamenii din spatele mișcării și hainele care fac parte din aceasta. Este și despre tine. Urmărește acest hashtag pentru inspirație și idei adecvate despre cum te poți implica și tu pentru asigurarea unui viitor mai bun pentru noi toți și cum te poți bucura de piesele tale de vestimentație favorite mai mult timp.


marți

 Război și pace - Lev Tolstoi



An apariție: 2016
Categoria: Literatura clasică
Categoria: Literatura rusă
Editura: POLIROM
Titlu Original: Voina i mir
Traducător: Ion Frunzetti, Nicolae Parocescu


După părerea mea, fascinant prin complexitatea personajelor și a narațiunii, romanul este o adevărată comoară care îmbogățește sufletul cititorilor. De fapt, socotesc că acest roman este între primele zece cele mai bune romane scrise vreodată. Nu este de mirare că ,,Război și pace” a fost atât de exploatat de alți artiști care i-au urmat scriitorului rus, transformând uriașele volume fie în filme (vezi cel din 1956 cu Audrey Hepburn, Mel Ferrer, Henry Fonda și Anita Ekberg sau cel din 1966-1967, realizat de Serghei Bodnarchuk; de ex, filmul lui Serghei Bondarciuk- realizat între 1961 și 1967, cu sprijinul autorităților sovietice- este considerat și astăzi cea mai spectaculoasă ecranizare a marelui roman "Război și pace". La vremea sa, era cel mai costisitor film realizat până atunci (100 milioane de dolari), depășind cu mult bugetul epopeii hollywoodiene "Pe aripile vântului". La scenele marilor bătălii au participat 120 000 de figuranți), seriale (de remarcat mini-seria din 2016, realizată impecabil de BBC, cu Lily James și James Norton) sau în ample bucăți muzicale – opera lui Prokofiev care a avut o enormă perioadă de creație și gestație și care a devenit una dintre cele mai îndrăgite, jucate și cunoscute opere rusești din secolul al XX-lea, o creație care egalează cu ușurință romanul lui Tolstoi. Totuși, din toate ecranizările, cea mai aproape de atmosfera romanului este cea regizată de Serghei Bondarciuk, care interpretează magistral rolul lui Pierre. 



Am citit săptămâna trecută ,,Război și pace” în tandem cu adaptarea spectaculoasă a BBC și nu vă voi spune decât că plăcerea lecturii a fost puternic influențată de acea minunată piesă de artă televizată. Este aceeași poveste, dar spusă într-un mod diferit. Mă abțin, totuși, să vă spun mai mult despre asta ... 

Capodopera ,,Război și pace” este considerată o adevărată epopee clasică, dar cu nenumărate accente ale modernismului aflat la început de drum, care aruncă o puternică lumină explicativă asupra unor întâmplări reale, cu ecouri însemnate asupra viitorului Rusiei și al Europei, fapte petrecute în perioada în care Napoleon a plănuit și apoi a mărșăluit asupra Imperiului Țarist, fiind învins în mod tragic de strategia infailibilă a armatei rusești, conduse de marele strateg și militar, generalul Mihail Kutuzov. Întregul roman este, de fapt, o alternanță fulminantă și uimitor de bine detaliată între analiza societăților din Moscova și Sankt Petersburg și discursurile ample asupra ideii de război, așa cum este văzută atât de marile figuri ruse, precum și de francezi. Ceea ce reușește Tolstoi mai bine ca nimeni altul este să opună două concepții aparent opuse ale expansiunii imperialiste (Franța și Rusia) și, totuși, să le aducă împreună pentru a sublinia inutilitatea războiului, a grandomaniei și tragediile pe care acestea le atrag după ele.

Pe de o parte, Tolstoi a prezentat realitățile războiului, iar pe de altă parte, cele ale perioadei de pace: lumea saloanelor din Petersburg și Moscova, intrigi, iubiri, dezamăgiri și altele. Evenimentele istorice care constituie subiectul acestui roman sunt războaiele purtate împotriva lui Napoleon, de la campania premergătoare bătăliei de la Austerlitz (1805) până la invadarea Rusiei de către francezi (1812), incendierea Moscovei și dezastruoasa retragere a invadatorilor. Romanul este, de fapt, cronica a trei familii din înalta aristocrație rusă a anilor 1805-1812 (Rostov, Bolkonski și Bezuhov) ale căror bucurii, povești de dragoste și drame se desfășoară în timpul războaielor napoleoniene. Complex și remarcabil prin unitate, cu o acțiune vastă care țese în mintea lectorului poveștile a peste 500 de personaje, unele fiind istorice, dar romanțate pentru a le spori și mai mult frumusețea, iar altele fictive, creația lui Tolstoi capătă un caracter istorico-psihologic. Dintre toate personaje care apar în roman, un loc aparte este ocupat de prințul Bolkonski, contele Bezuhov și contele Rostov – reprezentanți de seamă ai familiilor aristocrate. 

Prințul Andrei Bolkonski, personajul care a fost cel mai aproape de sufletul meu pe tot parcursul cărții, este un om inteligent și cult, generos și sincer, dar sceptic, conștient de declinul clasei căreia îi aparține, trăiește fără a avea un sens precis al existenței, în afara sentimentului datoriei, până în momentul în care, rănit la Austerlitz, are revelația adevăratului sens al vieții. Rămas văduv și nemaigăsindu-și un alt țel în viață, Andrei Bolkonski se va simți regenerat prin iubirea pe care i-o poartă Natașei Rostov. Amânarea căsătoriei celor doi cu un an (lucru impus de tatăl lui Andrei) va face ca fata să se îndrăgostească de Anatoli Kuraghin; fuga lor este zădărnicită, dar Andrei Bolkonski n-o va ierta decât pe patul de moarte. Rănit la Borodino, Andrei, îngrijit cu devotament de Natașa, va muri cu seninătate, regăsindu-și sensul vieții în iubire.

Pierre Bezuhov este un personaj total diferit de Andrei Bolkonski: moștenitor al unei mari averi, voinic, miop, fără simț practic, aplecat spre visare, preocupat de dreptatea socială și incapabil de compromisuri. Silit să se căsătorească cu frumoasa și ușuratica Helene, Pierre va suferi numeroase decepții în plan familial. Rămas în Moscova ocupată, cu intenția de a-l asasina pe Napoleon, Pierre Bezuhov este arestat de francezi și îl cunoaște în captivitate pe soldatul Platon Karataev – simbol al înțelepciunii și voinței poporului rus. Împăcarea lui Pierre cu sine însuși se realizează, pe de o parte, datorită influenței lui Platon Karataev și, pe de altă parte, datorită dragostei pe care i-o poartă Natașei, care îi va deveni soție, imediat după moartea celui mai drag prieten, Andrei Bolkonski.

Și cred că Tolstoi, de fapt, s-a reprezentat în cele două personaje principale: Bolkonski e acel Tolstoi la vârsta tinereții, dornic de glorie, de fapte deosebite, în timp ce Pierre Bezuhov e un Tolstoi matur, înțelept, care caută sensurile existenței. 

Simpatia scriitorului pentru nobilimea rurală, care duce o viață patriarhală, în mijlocul țărănimii, se întrevede prin intermediul personajului Rostov. Rostov întruchipează o serie de virtuți, precum: simplitatea, ospitalitatea, generozitatea față de țărani. Tolstoi îl prezintă pe acest reprezentant al nobilimii în opoziție cu aristocrația petersburgheză.

Natașa Rostova este poate cel mai bine realizat personaj din literatura universală – idealul feminin ce se remarcă prin spontaneitate, simplitate, delicatețe, fiind afectuoasă, devotată familiei, bună cu țăranii. Natașa reprezintă idealul feminin tolstoian – femeia afectuoasă și devotată familiei.

Lev Tolstoi se dovedește un fin cunoscător al naturii umane, dar și un romancier magistral care reușește să-și ordoneze povestea astfel încât să nu piardă nici o clipă atenția și interesul cititorului, ținându-l toată vremea în tensiunea necesară continuării lecturii. Toate personajele din Război și pace sunt construite cu o exagerată migală, pătrunzându-se până în cele mai adânci și ascunse colțuri ale psihicului lor, în timp ce ele însele devin modele pentru o epocă și o societate, dar și caractere general și universal valabile din punct de vedere al timpului și spațiului. Astfel, ne sunt purtate pe sub priviri personalități diverse – bătrânul încăpățânat și conservator (Prințul Nikolai Bolkonski), tinerii plini de pasiune și înfocare pentru idealurile și iubirile lor (Prințesa Natașa Rostova și Prințul Andrei Bolkonski), bărbatul modest, neatractiv fizic, dar plin de bucuria de a trăi, de a învăța, înzestrat cu frumusețe spirituală și delicatețe, în ciuda stângăciilor sociale (Contele Pierre Bezuhov), tipologiile avide de bani și de poziție socială, gata în orice moment să-și devoreze prada, să calce în picioare pe oricine în goana lor după glorie pământească (Prințesa Hélène Kuragina, Prințul Vaily Kuragin, Contesa Catiche Bezuhova), tinerii ofițeri al căror spirit sălășluiește într-o umbră amenințătoare pentru onoarea fetelor inocente (Prințul Anatol Kuragin, Feodor Ilici Dolohov) și multe altele care confirmă că Război și pace este, poate, cea mai complexă frescă socială din istoria literaturii, egalată probabil doar de inegalabilul ,,Pe aripile vântului”. 

Concluzionând, pot spune că istoria a știut întotdeauna cum, ce și cât să ofere, astfel încât cei care mânuiesc cuvintele să poată scrie despre oameni, locuri și întâmplări de mult apuse. Și de vreți să aflați dacă Tolstoi a reușit aceasta, puteți găsi romanul (în două volume) pe Libris.ro, la reducere. 

Lecturi plăcute!