luni

 Cartea, de nelipsit din geanta de plajă 






Vă propun un exercițiu de imaginație: plajă, mare, o limonadă rece, un șezlong. Vi se pare că lipsește ceva? În peisaj s-ar potrivi și o carte bună.


,,Cele mai bune cărți” au caracteristici specifice fiecărui cititor. Și, probabil că fiecare cititor are criteriile proprii după care alege cărțile pe care și le pune și în geanta de plajă. Mie, de exemplu, cele mai potrivite mi se par cărțile care te țin în suspans, sunt ușor de citit, dar care nu sunt facile, cu subiecte interesante, dar nu prea profunde, pe scurt, care se citesc repede și care „te prind”. Care au o acțiune complexă și captivantă, însă sunt în același timp simplu de lecturat. Fie romane de dragoste sau polițiste, thrillere sau romane istorice, cărți de memorii (de preferință nu foarte lungi, dar nici prea scurte), de fiecare dată, marea mea provocare a fost să mă rezum la a lua o singură carte cu mine. Deși e clar că nu voi apuca să citesc mai mult de două volume, niciodată nu am plecat de acasă doar cu o carte sau două în bagaje. Anul acesta am reușit să fac o excepție. Am ales doar ,,Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, un volum extrem de potrivit pentru un week-end de lenevit la soare.


În vara acestui an, Ilya Arnoldovich Feinsilberg (Ilf) și Yevgeny Petrov (Petrov) mi-au captat atenția pe Libris.ro cu celebrele romane ,,Douăsprezece scaune” și ,,Vițelul de aur”- ultimul volum fiind și cel cu care am călătorit week-end-ul trecut spre litoralul Mării Negre. 


Farmecul cărții vine din umorul povestirii, din permanenta schimbare de planuri, din spumoasele aventuri ale eroilor și, nu în ultimul rând, din lipsa reflexiilor gratuite. Pentru că filosofarea lipsește, cum lipsesc cuvintele mari sau diversele descrieri fără sens (scop). Este un roman scris bine (mă refer acum la tehnică), un roman fără sincope sau puncte moarte.  Cartea are un umor teribil, iar protagoniștii ei sunt niște escroci mărunți dintre care doar unul singur are niște idealuri mărețe. Să vedem cum stă treaba: avem trei fii închipuiți ai bravului locotenent Schimdt adunați întâmplător în biroul unui președinte cu dare de mână: primul, Ostap Bender, este cel cu visurile îndrăznețe, alias “comandorul”. Al doilea Balaganov, un găinar, și al treilea, Panikovski, un “călcător de conveții”. La ei se mai adaugă un taximetrist cu tendințe mistice, Adam Kozlevici.


Mie îmi plac multe cărți, dar asta este, cu adevărat, o carte de nota zece. Am o nedumerire, totuși... Oare cum a fost posibil ca ,,Vițelul de aur” să apară în Uniunea Sovietică în anul 1930? În mare, este o bătaie de joc la adresa comunismului. În 1931, Vițelul de Aur a fost publicat în SUA, precum și în Germania, Austria și Anglia. Aceste țări au publicat fericit continuarea iubitului lor „Doisprezece scaune”. Dar în URSS nu se grăbeau să tipărească cartea. Criticii, scriitorii, ideologii și editorii au fost jenați de faptul că personajul principal Ostap Bender este foarte simpatic, imaginea sa nu lasă pe nimeni indiferent, cititorii îl compătimesc, este, deseori, citat. Dar, rămâne, totuși, este un escroc și un înșelător. Bender era radical diferit de eroii literari corecți din punct de vedere ideologic ai vremii, care puteau da un exemplu înalt pentru cititori. S-a făcut chiar și un film după roman- Zolotoy telyonok (1968). Ilf şi Petrov sunt maeștri ai satirei, ai comediei, ai bunei dispoziții. Cartea este, în același timp, și tragică și melancolică, este, într-un cuvânt: magică. Iar ultimele capitole au stârnit chiar tristețe în sufletul meu.


Cu siguranţă toţi cei care au citit "Douăsprezece scaune" la finalul lecturii sunt ferm convinși că Ostap Bender a fost ucis de blajinul Ippolit Matveevici Vorobianinov. Dar nu este deloc așa. De fapt, marele maestru al combinațiilor scapă ca prin minune și revine în volumul "Vițelul de aur" mult mai determinat, mult mai priceput în arta înșelăciunii și de mii de ori mai carismatic. Este însoțit de alți trei pungași cât se poate de comici și delicioși. Pe scurt, de data aceasta, Ostap Bender vrea să pună mâna pe 1 milion de ruble, dar cum în Uniunea Sovietică nu mai există milionari, totul devine complicat, doar până ce reușesc să găsească unul, dar care nu-și expune deloc bogăția, pentru că nici nu prea are ce face cu ea în comunism. Acesta își ascunde imensa avere în valize prin gări și trăiește doar dintr-o umilă leafă de funcționar în valoare de 46 ruble pe lună. Dar să nu vă închipuiți că le va fi ușor să fure de la un asemenea om, un adevărat maestru și el. Se vor pune la cale o grămadă de comploturi, vor apărea multe personaje cu roluri mari sau mici, iar cititorii sunt purtați prin întâmplări uimitoare.


Finalul e neașteptat, într-o noapte de martie din 1931, Ostap Bender rece granița cu România. Poartă o haină dublă din blană, o mulțime de monede și bijuterii, inclusiv rara Ordine a Lânei de Aur, pe care o numește Vițelul de Aur. Dar grănicerii români îl jefuiesc pe Bender până la os. Din întâmplare, el are doar o comandă. Trebuie să ne întoarcem pe coasta sovietică. Monte Cristo din Ostap nu a funcționat. Rămâne să se recalifice în administratorii casei.


Și, cumva, la sfârșitul acestui volum, avem speranța că povestea va continua. Și, într-adevăr, Ilf și Petrov au conceput continuarea aventurilor lui Ostap Bender. Dar al treilea roman nu a fost scris niciodată, deoarece autorii de atunci lucrau la o altă operă, care le-a luat mult timp și efort. În plus, Ilya Ilf a murit la scurt timp. Și, fără coautor, Evgeny Petrov nu a continuat romanul.


,,În Rusia sovietică, spunea el învelindu-se în pătură, casa de nebuni este singurul loc unde poate trai un om normal. Tot restul este un hiperbalamuc. Nu, eu nu pot sa trăiesc cu bolșevicii. Mai bine stau aici, în tovărășia unor nebuni obișnuiți. Ăștia, cel putin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ți se dă de mâncare gratis. Pe când acolo, în halimaua lor, trebuie să muncești. Dar eu n-am să muncesc pentru socialismul lor. În sfârșit, aici mă bucur de întreaga libertate personală. Libertatea conștiinței, libertatea cuvântului ... Zărind un sanitar prin apropiere, Caius Iulius Starohanski țipa cu o voce pițigăiată: Trăiască Adunarea Constituantă! Toți în for! Și tu, Brutus, te-ai vândut activiștilor cu funcții de răspundere? și, întorcându-se spre Berlaga, adăugă: Ai văzut? Ce vreau, aia tip. Ia încearcă să faci asta pe stradă!”



joi

Te pregătești de vacanță? 
Spală hainele cu PERWOLL CAPS și ia cu tine în bagaj parfum proaspăt și curat!



Te pregătești de vacanță!? Perwoll Caps te ajută să-ți cureți și să-ți parfumezi toate hainele preferate. Acestea vor arăta la fel de frumoase și colorate ca în prima zi în care le-ai cumpărat.

Perwoll Caps este un detergent ce are grijă de culorile și țesăturile hainelor, acum fiind și mai ușor de utilizat: aruncăm o singură capsulă în cuva, apoi hainele tale preferate și folosim orice program dorim, în funcție de țesături. Capsulele de ultima generație Perwoll Caps îndeplinesc 4 funcții: curăță, redau strălucirea culorilor, îngrijesc țesăturile și răsfață hainele cu un parfum plăcut.

Ambalajul detergentului Perwoll Caps este realizat în proporție de 50% din plastic reciclat și este complet reciclabil. Capsulele sunt în totalitate biodegradabile și conțin cu 85% mai putină apă decât detergentul lichid Perwoll, datorită formulei concentrate.

Mai mult, formula eficienta la temperaturi scăzute permite reducerea consumului de energie, reînnoiește aspectul hainelor, ajutând astfel la încetinirea comportamentului de cumpărături excesive. 

De cuând, Perwoll a lansat mișcarea #rethinkfashion, care are la baza conceptul de “slow fashion” axat pe longevitatea articolelor de îmbrăcăminte. #RethinkFashion este o colecție de povești despre slow fashion, oamenii din spatele mișcării și hainele care fac parte din aceasta. Este și despre tine. Urmărește acest hashtag pentru inspirație și idei adecvate despre cum te poți implica și tu pentru asigurarea unui viitor mai bun pentru noi toți și cum te poți bucura de piesele tale de vestimentație favorite mai mult timp.


marți

 Război și pace - Lev Tolstoi



An apariție: 2016
Categoria: Literatura clasică
Categoria: Literatura rusă
Editura: POLIROM
Titlu Original: Voina i mir
Traducător: Ion Frunzetti, Nicolae Parocescu


După părerea mea, fascinant prin complexitatea personajelor și a narațiunii, romanul este o adevărată comoară care îmbogățește sufletul cititorilor. De fapt, socotesc că acest roman este între primele zece cele mai bune romane scrise vreodată. Nu este de mirare că ,,Război și pace” a fost atât de exploatat de alți artiști care i-au urmat scriitorului rus, transformând uriașele volume fie în filme (vezi cel din 1956 cu Audrey Hepburn, Mel Ferrer, Henry Fonda și Anita Ekberg sau cel din 1966-1967, realizat de Serghei Bodnarchuk; de ex, filmul lui Serghei Bondarciuk- realizat între 1961 și 1967, cu sprijinul autorităților sovietice- este considerat și astăzi cea mai spectaculoasă ecranizare a marelui roman "Război și pace". La vremea sa, era cel mai costisitor film realizat până atunci (100 milioane de dolari), depășind cu mult bugetul epopeii hollywoodiene "Pe aripile vântului". La scenele marilor bătălii au participat 120 000 de figuranți), seriale (de remarcat mini-seria din 2016, realizată impecabil de BBC, cu Lily James și James Norton) sau în ample bucăți muzicale – opera lui Prokofiev care a avut o enormă perioadă de creație și gestație și care a devenit una dintre cele mai îndrăgite, jucate și cunoscute opere rusești din secolul al XX-lea, o creație care egalează cu ușurință romanul lui Tolstoi. Totuși, din toate ecranizările, cea mai aproape de atmosfera romanului este cea regizată de Serghei Bondarciuk, care interpretează magistral rolul lui Pierre. 



Am citit săptămâna trecută ,,Război și pace” în tandem cu adaptarea spectaculoasă a BBC și nu vă voi spune decât că plăcerea lecturii a fost puternic influențată de acea minunată piesă de artă televizată. Este aceeași poveste, dar spusă într-un mod diferit. Mă abțin, totuși, să vă spun mai mult despre asta ... 

Capodopera ,,Război și pace” este considerată o adevărată epopee clasică, dar cu nenumărate accente ale modernismului aflat la început de drum, care aruncă o puternică lumină explicativă asupra unor întâmplări reale, cu ecouri însemnate asupra viitorului Rusiei și al Europei, fapte petrecute în perioada în care Napoleon a plănuit și apoi a mărșăluit asupra Imperiului Țarist, fiind învins în mod tragic de strategia infailibilă a armatei rusești, conduse de marele strateg și militar, generalul Mihail Kutuzov. Întregul roman este, de fapt, o alternanță fulminantă și uimitor de bine detaliată între analiza societăților din Moscova și Sankt Petersburg și discursurile ample asupra ideii de război, așa cum este văzută atât de marile figuri ruse, precum și de francezi. Ceea ce reușește Tolstoi mai bine ca nimeni altul este să opună două concepții aparent opuse ale expansiunii imperialiste (Franța și Rusia) și, totuși, să le aducă împreună pentru a sublinia inutilitatea războiului, a grandomaniei și tragediile pe care acestea le atrag după ele.

Pe de o parte, Tolstoi a prezentat realitățile războiului, iar pe de altă parte, cele ale perioadei de pace: lumea saloanelor din Petersburg și Moscova, intrigi, iubiri, dezamăgiri și altele. Evenimentele istorice care constituie subiectul acestui roman sunt războaiele purtate împotriva lui Napoleon, de la campania premergătoare bătăliei de la Austerlitz (1805) până la invadarea Rusiei de către francezi (1812), incendierea Moscovei și dezastruoasa retragere a invadatorilor. Romanul este, de fapt, cronica a trei familii din înalta aristocrație rusă a anilor 1805-1812 (Rostov, Bolkonski și Bezuhov) ale căror bucurii, povești de dragoste și drame se desfășoară în timpul războaielor napoleoniene. Complex și remarcabil prin unitate, cu o acțiune vastă care țese în mintea lectorului poveștile a peste 500 de personaje, unele fiind istorice, dar romanțate pentru a le spori și mai mult frumusețea, iar altele fictive, creația lui Tolstoi capătă un caracter istorico-psihologic. Dintre toate personaje care apar în roman, un loc aparte este ocupat de prințul Bolkonski, contele Bezuhov și contele Rostov – reprezentanți de seamă ai familiilor aristocrate. 

Prințul Andrei Bolkonski, personajul care a fost cel mai aproape de sufletul meu pe tot parcursul cărții, este un om inteligent și cult, generos și sincer, dar sceptic, conștient de declinul clasei căreia îi aparține, trăiește fără a avea un sens precis al existenței, în afara sentimentului datoriei, până în momentul în care, rănit la Austerlitz, are revelația adevăratului sens al vieții. Rămas văduv și nemaigăsindu-și un alt țel în viață, Andrei Bolkonski se va simți regenerat prin iubirea pe care i-o poartă Natașei Rostov. Amânarea căsătoriei celor doi cu un an (lucru impus de tatăl lui Andrei) va face ca fata să se îndrăgostească de Anatoli Kuraghin; fuga lor este zădărnicită, dar Andrei Bolkonski n-o va ierta decât pe patul de moarte. Rănit la Borodino, Andrei, îngrijit cu devotament de Natașa, va muri cu seninătate, regăsindu-și sensul vieții în iubire.

Pierre Bezuhov este un personaj total diferit de Andrei Bolkonski: moștenitor al unei mari averi, voinic, miop, fără simț practic, aplecat spre visare, preocupat de dreptatea socială și incapabil de compromisuri. Silit să se căsătorească cu frumoasa și ușuratica Helene, Pierre va suferi numeroase decepții în plan familial. Rămas în Moscova ocupată, cu intenția de a-l asasina pe Napoleon, Pierre Bezuhov este arestat de francezi și îl cunoaște în captivitate pe soldatul Platon Karataev – simbol al înțelepciunii și voinței poporului rus. Împăcarea lui Pierre cu sine însuși se realizează, pe de o parte, datorită influenței lui Platon Karataev și, pe de altă parte, datorită dragostei pe care i-o poartă Natașei, care îi va deveni soție, imediat după moartea celui mai drag prieten, Andrei Bolkonski.

Și cred că Tolstoi, de fapt, s-a reprezentat în cele două personaje principale: Bolkonski e acel Tolstoi la vârsta tinereții, dornic de glorie, de fapte deosebite, în timp ce Pierre Bezuhov e un Tolstoi matur, înțelept, care caută sensurile existenței. 

Simpatia scriitorului pentru nobilimea rurală, care duce o viață patriarhală, în mijlocul țărănimii, se întrevede prin intermediul personajului Rostov. Rostov întruchipează o serie de virtuți, precum: simplitatea, ospitalitatea, generozitatea față de țărani. Tolstoi îl prezintă pe acest reprezentant al nobilimii în opoziție cu aristocrația petersburgheză.

Natașa Rostova este poate cel mai bine realizat personaj din literatura universală – idealul feminin ce se remarcă prin spontaneitate, simplitate, delicatețe, fiind afectuoasă, devotată familiei, bună cu țăranii. Natașa reprezintă idealul feminin tolstoian – femeia afectuoasă și devotată familiei.

Lev Tolstoi se dovedește un fin cunoscător al naturii umane, dar și un romancier magistral care reușește să-și ordoneze povestea astfel încât să nu piardă nici o clipă atenția și interesul cititorului, ținându-l toată vremea în tensiunea necesară continuării lecturii. Toate personajele din Război și pace sunt construite cu o exagerată migală, pătrunzându-se până în cele mai adânci și ascunse colțuri ale psihicului lor, în timp ce ele însele devin modele pentru o epocă și o societate, dar și caractere general și universal valabile din punct de vedere al timpului și spațiului. Astfel, ne sunt purtate pe sub priviri personalități diverse – bătrânul încăpățânat și conservator (Prințul Nikolai Bolkonski), tinerii plini de pasiune și înfocare pentru idealurile și iubirile lor (Prințesa Natașa Rostova și Prințul Andrei Bolkonski), bărbatul modest, neatractiv fizic, dar plin de bucuria de a trăi, de a învăța, înzestrat cu frumusețe spirituală și delicatețe, în ciuda stângăciilor sociale (Contele Pierre Bezuhov), tipologiile avide de bani și de poziție socială, gata în orice moment să-și devoreze prada, să calce în picioare pe oricine în goana lor după glorie pământească (Prințesa Hélène Kuragina, Prințul Vaily Kuragin, Contesa Catiche Bezuhova), tinerii ofițeri al căror spirit sălășluiește într-o umbră amenințătoare pentru onoarea fetelor inocente (Prințul Anatol Kuragin, Feodor Ilici Dolohov) și multe altele care confirmă că Război și pace este, poate, cea mai complexă frescă socială din istoria literaturii, egalată probabil doar de inegalabilul ,,Pe aripile vântului”. 

Concluzionând, pot spune că istoria a știut întotdeauna cum, ce și cât să ofere, astfel încât cei care mânuiesc cuvintele să poată scrie despre oameni, locuri și întâmplări de mult apuse. Și de vreți să aflați dacă Tolstoi a reușit aceasta, puteți găsi romanul (în două volume) pe Libris.ro, la reducere. 

Lecturi plăcute!


luni

 Idiotul - F. M. Dostoievski





An apariție: 2011
Autor: F. M. Dostoievski
Categoria: Literatura clasică
Categoria: Literatura Universală
Categoria: Literatura rusă
Colecție: Top 10+
Editura: POLIROM
Format: 180 x 110 x 40 mm
Nr. pagini: 696
Traducător: Emil Iordache

        Nu se poate vorbi despre nicio operă a lui Dostoievski în câteva pagini, nicidecum în  câteva rânduri. Scrierea sa este atât de profundă, amănunțită și completă întrunind, de fapt, toate caracteristicile literaturii clasice ruse. ,,Idiotul” este o litografie a societății rusești de la mijlocul sec. XIX, în care vanitatea, viciile și desfrâul moral sunt la ordinea zilei. Este romanul unei perpetue surprize, al nehotărârii și al reacției convulsive a umanului față de faptele unei societăți violente care, în lipsa rațiunii, se conduce după instinct și patimi.

        Povestea delicatului prinț Mișkin este povestea unui personaj cât se poate de complex, neînțeles de către cei din jurul său și din păcate, uneori neînțeles nici măcar de el însuși. Încă nerefăcut după o suferință fizică extremă și proaspăt întors de la un sanatoriu din străinătate, Lev Nikolaevici Mișkin este prins în vâltoarea unor intrigi complicate, cu personaje dominatoare, obtuze, vanitoase, care îl desconsideră, punând sinceritatea, sensibilitatea și delicatețea sa sub semnul unei afecțiuni mentale. În puritatea lui, Mișkin se simte atras, din motive diferite, de două femei de situații opuse: Aglaia Ivanovna, femeia „cinstită”, de familie bună, de care e îndrăgostit, și Nastasia Filippovna, femeia „compromisă”, de care prințul se simte legat poate chiar mai profund, prin compasiunea pe care i-o inspiră. Mișkin se poartă mereu cu o sinceritate stângace, luată de majoritatea oamenilor drept prostie sau perfidie. Prințul se va prăbuși treptat, iremediabil, strivit de universul în care trăiește, de mediul neomenos și indiferent. Povestea se sfârșește tragic, cu prințul din nou în sanatoriu, neavând nicio șansă de a mai fi salvat, după ce femeia pe care o iubea și care trebuia să-i devină soție, este ucisă de cel pe care îl considera ,,frate de cruce”.

        Acțiunea și liniile de subiect încep calm și termină într-un veritabil vertij, care aduce în scenă o serie de personaje de toate calibrele și culorile. În centrul acestora însă rămâne acest matur infantil, rupt parcă din imaginile cu sfinți apostoli, neprihăniți și gata să poarte nemiloasa cruce a unui destin incomplet. Romanul este foarte complex, cu multe personaje descrise în amănunțime, cu multe detalii, cu scene realiste, cu întorsături neașteptate, cu analize psihologice bine gândite. Din punctul meu de vedere, măcar pentru acest fapt, este superior lui Tolstoi. Are darul de a pătrunde în sufletul personajelor până la fibra sentimentelor. 

        Recomand cartea, o puteți găsi și pe Libris.ro, la un preț foarte bun. Apoi căutați filmul ,,Idiotul” (2003), rusesc (actor Evgheni Mironov), cu 10 serii/ 50 minute. Este SUBLIM și e pe Youtube, gratis! Îl veți îndrăgit pe prinț, la fel de repede ca în carte.


sâmbătă

 Crimă și pedeapsă - F. M. Dostoievski




An apariție: 2016
Autor: F.M. Dostoievski
Categoria: Literatura clasică
Categoria: Literatura Universală
Categoria: Literatura rusă
Editura: POLIROM
Nr. pagini: 632
Traducător: Adriana Liciu


        Dostoievski este, fără doar și poate, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii ruse. Scrierile sale au avut un efect profund și de durata asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Feodor Mihailovici Dostoievski a trăit 60 de ani (1821-1881), iar primul său succes l-a avut în anul 1846, cu romanul Oameni sărmani. A trecut prin experiența pușcăriei, fiind condamnat la 4 ani de închisoare în 1849 din cauza implicării într-un grup de liberali utopiști. După această perioadă, el a întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o dependență pentru jocurile de noroc, care l-a aruncat în brațele sărăciei. Pentru o vreme, a tot împrumutat bani, dar în cele din urmă a devenit faimos datorită cărților sale: Jurnalul unui scriitor, Visul unui om ridicol, Frații Karamazov, Idiotul, Crimă și pedeapsă, Demonii, Adolescentul etc. 
       Dostoievski a influențat scriitori importanți ai secolului al XX-lea: Franz Kafka, Thomas Mann, Jean Paul Sartre, Emil Cioran sau Gabriel Garcia Marquez. Scriitorul rus s-a stins din viață la data de 28 ianuarie 1881, în urma unor complicații la plămâni și a fost înmormântat în cimitirul din Sankt Petersburg, lângă mormintele unor poeți pe care i-a iubit.

        În romanul „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski ne prezintă drama lui Raskolnikov, un tânăr pe care viața mizeră îl obligă să renunțe la studii și să planifice în cele mai mici detalii crima unei bătrâne cămătărese, crimă de pe urma căreia și-ar fi putut lipsi de neajunsuri  mama și sora, iar totodată, și-ar fi asigurat debutul său în plan profesional ,,Să pășesc în viață pe picior mare”. 

        Se ivește oportunitatea, planifică, profită... Raskolnikov nu consideră că a comis o crimă întrucât bătrânele pe care le-a ucis oricum nu mai erau de folos societății. La început Rodion Romanovici chiar se felicită pentru faptă, fiind de părere că a contribuit la binele general al umanității. Mintea lui Raskolnikov se comportă normal, dar în același timp cugetă, meditează, ajungând la concluzii foarte îndepărtate de dorințele societății și ajunge să ucidă cu sânge rece, nu una, ci două persoane, fără a fi prins: o bătrână cămătăreasă și pe sora acesteia și șterpelește toate bijuteriile pe care le găsește. Pedeapsa la care este, totuși, condamnat Raskolnikov este aceea de a trăi purtând povara acestor crime. Sentimentele care îl încearcă atât înainte, cât și după omor, sunt cu totul tulburătoare și dramatice, apăsându-i profund starea de neliniște care conduce către delir și groaza ca totul să nu se năruiască și să fie descoperit. Prin descrierea detaliată a sentimentelor pe care le trăiește Raskolnikov, autorul reușește să ne facă să simțim toate aceste stări de neliniște și de tulburare provocate de pericolul așteptat, delirul, groaza și teama că totul se va nărui. De altfel, după omor, toate acțiunile lui sunt realizate pe fondul acestei traume, al fricii că va fi prins: este cuprins de friguri și răpus la pat pentru mai multe zile, alături fiindu-i doar servitoarea și prietenul său din facultate, Razumihin, care vrea să-l ajute în ciuda comportamentului acestuia. 

        ,,Acum cu greu mai era conștient de propria persoană; cu cât se afla mai departe , cu atât îi era mai rău. Își aducea aminte că totuși, când să iasă spre canal, se speriase că acolo era puțină lume și că va fi mai ușor de identificat , și ar fi vrut să se întoarcă înapoi pe stradelă. În pofida faptului că era aproape să cadă din picioare, făcu totuși ocolul și ajunse acasă pe o cu totul altă parte.”

        Deși crima și pedeapsa sunt temele principale în roman, pe un al doilea plan se dezvoltă tema iubirii, fiind imortalizată în ipostaze diferite: Dunia și căsătoria ei cu Lujin - sacrificiul pentru binele familiei; iubirea lui Razumihin pentru Dunia, înfățișând o relație frumoasă; pe de altă parte, iubirea lui Raskolinikov și a Soniei apare ca o a doua față a medaliei – sentimentul a doi oameni ce sunt văzuți de societate drept murdari, păgâni și pierduți. Astfel, și în acest aspect, are loc o ”crimă” – iubirea, în orice formă a ei, și ”pedeapsa” -  ce este impusă de către soartă oamenilor drept preț pentru sentiment.

    „Crimă și pedeapsă” este romanul prin care Dostoievski reușește să producă efecte profunde și de durată  tuturor iubitorilor de literatură clasică universală.

        Cartea o puteți procura și de pe Libris.ro ! Lecturi plăcute!