Rânduri pentru aripi frânte

Rânduri haotice, fără conținut, fără forță...

Rânduri pentru tinerețea, pentru frumusețea și visele lor...

Rânduri pentru iertare...pentru că n-am știut să facem alegerile corecte, n-am avut curajul (sau forța) să acționăm, că am acceptat ,,lasă că merge și-așa”...că am fost slabi, foarte slabi...și a trebuit să ne moară copiii ca să ne dăm seama cât am greșit.

Vineri seara...am aflat citind postări disperate pe FB.  Pentru mine s-a oprit timpul în loc pentru câteva minute - nu mintea-mi șoptea rugi, ci inima, rapid, mecanic, cu teamă...Mâinile imi tremurau pe telefon, să-mi sun fata...să-mi răspundă și să-mi spună că e bine... Primul apel...lung, prea lung, fără răspuns... M-am sfârșit, nu mai vedeam postările de lacrimile de sânge, nu puteam să articulez niciun cuvânt, să mă ridic de pe scaun...nu mai puteam nimic. 

Am găsit liste cu morți... nu voiam să citesc așa ceva...Au început să apară fotografii, mesaje de rămas bun, ...și întrebări, și gânduri... 

Mâinile îmi tremurau pe telefon, rugi să răspundă...Nu știu cât a durat până am format a doua oară numărul...mă credeți sau nu, inertă. 

Sună...o dată, de două ori...

Număram mușcându-mi buzele, cu voce...Răspunde, te rog...

N-am să uit niciodată acele clipe, frica și durerea din suflet, niciodată...

Mi-era frică ca la telefon să nu aud glasul altcuiva...O groază de scenarii îmi treceau prin minte, haotic, clip după clip...

Apoi, nu mai știu la cât ajunsesem cu număratul...mi-a răspuns.

Era ea, puiul meu scump, - ,,Eu sunt bine, mamă!” Am simțit brusc cum inima își reia ritmul, am auzit-o, mai exact, bubuind, zbătându-se agitată, neavând destul loc acolo, în mine, de fericire. ,,Cezara e acasă, nu?!” Da, Cezara venise acasă. 

Gol în suflet...pentru mamele la care telefonul n-o să mai răspundă niciodată...

Pentru furia și pentru neputința mea, pentru lașitatea generației mele, pentru tinerețea celor ce nu mai sunt...

Gol în sufletele noastre, a celor ce-am rămas, obligați să trăim cu acestă vină, pentru totdeauna.