Cele mai interesante cărți citite în vacanță

V-am mai spus că anul acesta ,,Clubul de lectură” nu a intrat în vacanță și am petrecut clipe minunate în compania prietenilor noștri cei mai buni, cărțile. 

Din cele câteva titluri pe care vi le-am recomandat aici, noi am ales să vă prezentăm două din cele mai ,,discutate”: 

1. Don Quijote de la Mancha, de Miguel de Cervantes

și

2. Chira Chiralina, de Panait Istrati

Don Quijote de la Mancha este un roman cavaleresc, mai degrabă ,,pe invers”, în care textul în proză alternează cu nenumărate poeme în forme libere sau fixe, fiind descrisă călătoria unui ins care atinge, în peregrinările sale, toate straturile, condițiile și împrejurările societății spaniole ale vremii. 

Punctul de plecare al istoriei lui Don Quijote este dorința autorului de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de nebunii din cărțile cavalerești, după cum aflăm chiar din discuția imaginară a autorului cu un prieten, în prolog, în care acesta îi spune: „Scrisul dumitale nu țintește mai sus decât să ruineze autoritatea pe care o au în lume și trecerea de care se bucura în ochii mulțimii cărțile de cavalerie. Într-adevăr, dacă ți-e ținta să dai de pământ cu arsenalul prost alcătuit al cărților ăstora cavalerești, urâte de atâția și suite în slăvi de și mai mulți, dacă asta țintești, nu la putin lucru ai țintit ! ”

Personajul principal- Alonso Quixano (Don Quijote) este un mic nobil spaniol, fără bogăție, privilegii, strălucire sau satisfacții, care are totuși setea de mărire a oricărui nobil spaniol, nevoia de preaslăvire a propriei persoane. Tot ceea ce face, Don Quijote face din mândrie, el ține ca isprăvile sale să fie cunoscute, e încredințat că lumea întreagă îl urmărește, crede că s-a născut din voința cerurilor ca să reînvie vârsta de aur, aceea a cavalerismului. 

Don Quijote este victima unei false percepții a realității și hotărăște să reînvie instituția cavalerilor rătăcitori. Imaginația sa, aprinsă de lectura romanelor cavalerești, îl face să vadă la tot pasul uriași, prințese răpite, oameni nedreptățiți. Ca și eroii romanelor citite, pornește în căutarea faptelor vitejești în cinstea închipuitei sale iubite, pentru apărarea celor năpăstuiți. Pe lângă această obsesie, autorul îi atribuie eroului său un spirit generos, demnitate și un puternic sentiment al onoarei. Don Quijote reușește să îmbine acțiunea cu meditația și cu teoria critică moralizatoare. Ori de câte ori găsește vreun prilej în tihna unui popas sau doar câteva persoane dispuse să-l asculte, își expune opiniile despre contemporaneitatea sa, comparată - pentru a-i scoate în evidență tarele - cu vârsta de aur a omenirii, uimindu-și, deseori, auditoriul cu înțelepciunea și judecata lui realistă.  

Deși avea arme ruginite și îmbrăcăminte din altă epocă, în care abia se putea mișca, un cal (de fapt, o gloabă jalnică) și un scutier (un țăran grosolan și șiret) Don Quijote pornește la drum ca un adevărat cavaler,  consacrându-și faptele alesei inimii sale, Dulcineea din  Toboso (de fapt, o simplă țărancă, nu prea frumoasă). În roman sunt parodiate toate ceremoniile și ritualurile cavalerești: investirea în calitate de cavaler, eticheta duelurilor cavalerești, servirea cavalerească a doamnei (trimiterea învinșilor la doamna inimii sale). 

Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru toate cele trei interpretări.

Prin această carte, Cervantes ne sugerează să nu citim cărți lipsite de valoare literară și ne învață să fim cititori raționali și responsabili. În cazul contrar, există riscul de a ne quijotiza.

Chira Chiralina - povestire în trei părți de Panait Istrati 

Volumul conține trei povestiri: Stavru, Chira Chiralina și Dragomir. Toate cele trei fragmente sunt narate datorită prezenței lui Adrian Zografi, un personaj care, de altfel, apare în mai multe opere de-ale lui Panait Istrati. Deși cele trei părți descriu viața personajului-narator (Stavru/Dragomir), ele nu sunt organizate în ordine cronologică, ci evocă în funcție de context, diferite situații și întâmplări, care adunate, creează parcursul existențial al lui Stavru. În toate trei, Brăila devine un topos magic, ținutul prin excelență al poveștilor. Aici se desfășoară drama lui Stavru, tot aici și drama frumoasei Chira Chiralina. Păcate ascunse, destine încâlcite, nemiloase, toate acestea sunt ingredientele de bază ale prozelor lui Istrati. Cu aerul lor oriental, cu intrigile lor încâlcite, poveștile lui Panait Istrati cuceresc pe oricine are curiozitatea să le citească. 

„Chira Chiralina” este o operă ce poate fi încadrată atât în specia nuvelei, cât și în cea a povestirii. În totalitatea ei, ea este o nuvelă compusă din trei părți, deoarece are un subiect simplu ce urmărește în primul rând evoluția unui personaj. Avem de a face, deci, cu o nuvelă ce încalcă toate barierele moralității, ale acelor vremuri când a fost scrisă, îmbinând subiecte sensibile precum homosexualitatea și escapadele amoroase ale celor doua femei din viața lui Dragomir (mama și soră), cu violența paternă dusă la extrem până ce avem de-a face cu bătăi atât de violente încât duc la desfigurare pe viață.

Tema, lumea ca cimitir: al durerilor, speranțelor și în cele din urmă al trupurilor noastre, reprezintă poate cea mai tristă, dar revelatoare imagine a unei lumi în continuă transformare, din întreaga noastră literatură.

Noi am văzut și filmul regizat de Dan Pița, o producție 2014 (dar filmată în 2012). Sfatul nostru este, însă, să citiți povestirea înainte de a vedea filmului, poate va fi prima ocazie în care veți intra în contact cu un scriitor clasic român care multă vreme nu a fost apreciat pe drept!

Vacanță plăcută în continuare!