Zuleiha deschide ochii - Guzel Iahina

Titlu: Zuleiha deschide ochii

Autor: Guzel Iahina

Editură: Humanitas

Număr pagini: 420

An apariție: 2018

Romanul l-am găsit la Libris.ro și cum pe la începutul săptămânii o răceală cumplită m-a ținut mai mult în casă, am profitat și am lecturat cu sufletul la gură ,,Zuleiha deschide ochii”. Citisem mai multe recenzii care lăudau stilul autoarei și doream de mult timp să o citesc și eu. ”Zuleiha deschide ochii” este o carte pe care o recomand oricui cu drag, atât pentru contextul istoric în care se desfășoară acțiunea (deportarea țăranilor deschiaburiți în colonii siberiene de muncă), cât și pentru călătoria interioară a personajului principal feminin spre renaștere. 

E genul de roman pe care îl citiți fără întreruperi, de fapt, nici nu îl puteți lăsa din mână, atât este de captivant! Povestea este foarte bine construită și structurată. Ni se prezintă o situație, o întâmplare la care se tot adaugă altele. Nu trebuie să vă obosiți să vă aduceți aminte vreun element al poveștii și nici nu trebuie să stați pe gânduri ca să faceți legături cu pasajele trecute, ca să puteți pricepe ansamblul. Romanul se citește destul de ușor, suntem absorbiți cu totul în narațiune, de parcă am fi acolo, cu toții, în prim-cadrul acțiunii. Iar detaliile povestirii sunt atât de minuțioase și, în același timp, atât de concrete și lin înșirate, încât nu cred că vreo ecranizare ar putea vreodată să surprindă toată emoția, atmosfera și specificul personajelor. Chiar Guzel Iahina a refuzat să scrie scenariul bazat pe propria ei carte de debut, argumentându-și opțiunea prin dorința de a depăși „momentul Zuleiha” și a trece mai departe, spre explorarea altor teme și scrierea altor cărți. Mult timp a crezut că, după timpul petrecut în compania Zuleihăi, i-ar fi fost aproape imposibil să mai scrie despre altceva, dacă nu forțează această desprindere. A doua sa carte- „Copiii Volgăi”, are ca protagonist un etnic german, profesor într-una dintre coloniile de pe malul fluviului.

Romanul începe cu o scenă din viața de zi cu zi a Zuleihăi și a soțului ei, cu treburile casnice și îndatoririle de soție în perioada în care norii negri ai comunismului încep să cucerească teritoriul rusesc. Zuleiha este o femei care trăiește într-un relativ confort – și material, și social, care face față cu succes îndatoririlor tradiționale ce o obligă să se afle la dispoziția unei soacre acre – surdă și oarbă, pe deasupra – să-și servească soțul, pe Murtaza, să se ocupe de casă și de animale și să ducă afectiv povara pierderii copiilor, morți la vârste foarte fragede. Zuleiha este mai degrabă resemnată, dar pentru cineva care nu crede că are dreptul la fericire, resemnarea este, totuși, viață.

După ce bărbatul îi este ucis în vâltoarea vremurilor, Zuleiha intră într-o altă etapă a vieții, complet diferită. Și acțiunea se mută într-o nouă dimensiune - la oraș, un loc unde, în loc de săteni, apar doctori și artiști, chiar și comandantul localității, însuși ucigașul soțului Zuleihăi, Ignatov, și el fugar din calea unor „istorii personale” lăsate în urmă. Și pentru ca totul să fie altfel, Zuleiha dă naștere unui fiu care va supraviețui. De aici, povestea se centrează în jurul a două personaje: tătăroaica Zuleiha și ofițerul rus Ignatov. Legătura care se naște între aceștia este de o forță de-a dreptul copleșitoare, iar împrejurările în care ei își trăiesc această pasiune îți dau, inevitabil, fiori.

Este interesant de urmărit nu numai evoluția psihologică a lui Zuleiha, ci și cea a lui Ignatov, care suferă o impresionantă transformare. De la comandantul care nu a simțit niciodată iubire decât față de idealurile revoluționare, Ignatov parcurge o evoluție care simbolizează încrederea autoarei în umanism. De la sentimentul de vinovăție când șterge cu creionul de pe listă numele celor decedați, până la momentele când se așază să mănânce o hrană mult mai consistentă decât cea a deportaților sau când privește la vulnerabilitatea lui Zuleiha, Ignatov se umanizează treptat. Dușmanul devine aliat. Dușmanul devine, în primul rând, om care experimentează compasiunea, responsabilitatea și nu în cele din urmă dragostea.

Mi-a plăcut romanul. Și nu am simțit deloc că ar fi un roman de debut. Este, într-adevăr, un pic bolovănos iar cuvintele, de cele mai multe ori, par să te strivească sub forța lor, și acțiunile par să se succeadă ca într-un scenariu pentru o dramă menită, parcă, să producă un cutremur de mare magnitudine în sufletul oamenilor. Romanul este tranșant și direct, nu folosește tonuri calde și metafore. Are cuvinte reci și dure, cuvinte care sapă asemeni uneltelor „foștilor oameni”. Un roman - manifest despre situația femeii, a deportaților, a unui regim asupritor. O carte oarecum ciudată prin modul în care titlul pare să bântuie întregul roman. Eroina care se trezește, deschide ochii și își recapătă viața, descoperă bucuria de a trăi și iubi chiar în locul în care este prizonieră! Un roman ca o lecție, ca o celebrare a vieții și a dorinței de supraviețuire. O carte incredibil de tristă, o pagină de istorie, o mostră de curaj, determinare, dăruire, iubire și forță. O recomand cu drag!