Iluziile și frustrările noastre secrete

Motto: Profesor ești sau nu ești. 

Dacă ești, se întâmplă în virtutea 

vocației tale lăuntrice. 

Nu poți fi puțin profesor.

Nu este un secret pentru nimeni că banii constituie, în lumea în care trăim, principalul instrument de măsurare a valorii. Aș fi ipocrită să spun că lucrurile nu stau tocmai așa și mă uit la semianalfabeții cu averi ilicite și la luxuria vulgară la care se dedau clipă de clipă.

Profesorii sunt, prin esența vocațională a activității lor și prin scopul formator al acesteia, persoane care nu pot exista în afara domeniului demnității. Un profesor adevărat nu face niciodată rabat de la calitatea actului pe care este chemat, din interior, să-l îndeplinească. Nu am motive să mă îndoiesc că majoritatea profesorilor din această țară sunt adevărați profesori.

La catedră, în domeniul lui de competență, profesorul este suveran. De aceea a trecut prin atătea școli la rândul lui, prin atâtea inspecții, prin atâtea examene. Ar trebui să se înțeleagă, o data pentru totdeauna, că profesorii nu sunt niște piețari amărâți cu care să te poți târgui pentru note, ca pentru o legătură de ceapă. Înainte să ne grăbim să îi certăm pe profesorii care dau note mici odraslelor noatre, ar trebui să ne cunoaștem mai bine interesele. Să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat în măsură să desființăm temeiurile lumii în care trăim, să vedem dacă ne pricepem la absolut tot ce ține de buna creștere a fiilor și fiicelor noastre. Fiecare părinte are propriile limite, pe care oricât ar vrea nu le poate depăși. Suntem tutorii acestor copii, nu zei tutelari. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că îi pregătim cum putem mai bine, de altfel, pentru viața lor liberă și autentică, nicidecum pentru cultul fragilelor noastre existențe. Nu noi, cu toate iluziile și frustrările noastre secrete, suntem în primul plan, ci ei, cu liberul lor arbitru bine educat, capabil să exercite în orice circustanțe. În această privință singura instituție funcțională este școala - cu toate rigorile ei, la pachet cu tot cu dascălii. Deci, orice formă de negociere în privința verdictelor pe care ei le dau în materia pe care este chemat să o predea, este un abuz. Profesorul trebuie să fie autonom. Odată instalat într-o instituție de învățământ, el merită  și respectul forurilor superioare și de control din sistem. Asta înseamnă că presiunile de orice fel trebuie să înceteze. Mă refer inclusiv la teroarea birocratică, cu dansul ei macabru de registre, rubrici, fișe de evaluare, disciplină, programe analitice, planificări, itemi didactici, vorbe, vorbe, vorbe...Vorbe goale. Numai dacă nu lucrezi în domeniu nu știi la ce rigori birocratice imbecile esti supus, rigori cu care domeniul tău de specializare nu are nici în clin, nici în mânecă. Aparatul de control ar trebui reformat în mod radical. Ministerul de resort și inspectoratele școlare adăpostesc o serie de funcționari fără viziune, plini de morgă și bogați în duh, inventatori ai formularelor și robii cucernici ai acestora, oameni de pe care nu s-a mai șters praful de mult și al căror crez cotidian este să țeasă la nesfărșit o rețea care să ascundă complexele de profesori eșuați. 

Demnitatea profesorilor, ca a noastră a tuturor, de fapt, depinde de gradul de libertate, de raționalitate și de autonomie pe care îl are fiecare. La cei mai mulți dintre noi demnitatea este o floare delicată, gata oricând să fie călcată în picioare. Terfelirea demnității cuiva înseamnă anularea libertății interiarem adică ucidere cu bună știință a acelui suflet. Școala nu ar trebui să fie cimitirul copilăriei și tinereții nimănui.

articol inspirat din republica.ro