luni

 Cartea, de nelipsit din geanta de plajă 






Vă propun un exercițiu de imaginație: plajă, mare, o limonadă rece, un șezlong. Vi se pare că lipsește ceva? În peisaj s-ar potrivi și o carte bună.


,,Cele mai bune cărți” au caracteristici specifice fiecărui cititor. Și, probabil că fiecare cititor are criteriile proprii după care alege cărțile pe care și le pune și în geanta de plajă. Mie, de exemplu, cele mai potrivite mi se par cărțile care te țin în suspans, sunt ușor de citit, dar care nu sunt facile, cu subiecte interesante, dar nu prea profunde, pe scurt, care se citesc repede și care „te prind”. Care au o acțiune complexă și captivantă, însă sunt în același timp simplu de lecturat. Fie romane de dragoste sau polițiste, thrillere sau romane istorice, cărți de memorii (de preferință nu foarte lungi, dar nici prea scurte), de fiecare dată, marea mea provocare a fost să mă rezum la a lua o singură carte cu mine. Deși e clar că nu voi apuca să citesc mai mult de două volume, niciodată nu am plecat de acasă doar cu o carte sau două în bagaje. Anul acesta am reușit să fac o excepție. Am ales doar ,,Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, un volum extrem de potrivit pentru un week-end de lenevit la soare.


În vara acestui an, Ilya Arnoldovich Feinsilberg (Ilf) și Yevgeny Petrov (Petrov) mi-au captat atenția pe Libris.ro cu celebrele romane ,,Douăsprezece scaune” și ,,Vițelul de aur”- ultimul volum fiind și cel cu care am călătorit week-end-ul trecut spre litoralul Mării Negre. 


Farmecul cărții vine din umorul povestirii, din permanenta schimbare de planuri, din spumoasele aventuri ale eroilor și, nu în ultimul rând, din lipsa reflexiilor gratuite. Pentru că filosofarea lipsește, cum lipsesc cuvintele mari sau diversele descrieri fără sens (scop). Este un roman scris bine (mă refer acum la tehnică), un roman fără sincope sau puncte moarte.  Cartea are un umor teribil, iar protagoniștii ei sunt niște escroci mărunți dintre care doar unul singur are niște idealuri mărețe. Să vedem cum stă treaba: avem trei fii închipuiți ai bravului locotenent Schimdt adunați întâmplător în biroul unui președinte cu dare de mână: primul, Ostap Bender, este cel cu visurile îndrăznețe, alias “comandorul”. Al doilea Balaganov, un găinar, și al treilea, Panikovski, un “călcător de conveții”. La ei se mai adaugă un taximetrist cu tendințe mistice, Adam Kozlevici.


Mie îmi plac multe cărți, dar asta este, cu adevărat, o carte de nota zece. Am o nedumerire, totuși... Oare cum a fost posibil ca ,,Vițelul de aur” să apară în Uniunea Sovietică în anul 1930? În mare, este o bătaie de joc la adresa comunismului. În 1931, Vițelul de Aur a fost publicat în SUA, precum și în Germania, Austria și Anglia. Aceste țări au publicat fericit continuarea iubitului lor „Doisprezece scaune”. Dar în URSS nu se grăbeau să tipărească cartea. Criticii, scriitorii, ideologii și editorii au fost jenați de faptul că personajul principal Ostap Bender este foarte simpatic, imaginea sa nu lasă pe nimeni indiferent, cititorii îl compătimesc, este, deseori, citat. Dar, rămâne, totuși, este un escroc și un înșelător. Bender era radical diferit de eroii literari corecți din punct de vedere ideologic ai vremii, care puteau da un exemplu înalt pentru cititori. S-a făcut chiar și un film după roman- Zolotoy telyonok (1968). Ilf şi Petrov sunt maeștri ai satirei, ai comediei, ai bunei dispoziții. Cartea este, în același timp, și tragică și melancolică, este, într-un cuvânt: magică. Iar ultimele capitole au stârnit chiar tristețe în sufletul meu.


Cu siguranţă toţi cei care au citit "Douăsprezece scaune" la finalul lecturii sunt ferm convinși că Ostap Bender a fost ucis de blajinul Ippolit Matveevici Vorobianinov. Dar nu este deloc așa. De fapt, marele maestru al combinațiilor scapă ca prin minune și revine în volumul "Vițelul de aur" mult mai determinat, mult mai priceput în arta înșelăciunii și de mii de ori mai carismatic. Este însoțit de alți trei pungași cât se poate de comici și delicioși. Pe scurt, de data aceasta, Ostap Bender vrea să pună mâna pe 1 milion de ruble, dar cum în Uniunea Sovietică nu mai există milionari, totul devine complicat, doar până ce reușesc să găsească unul, dar care nu-și expune deloc bogăția, pentru că nici nu prea are ce face cu ea în comunism. Acesta își ascunde imensa avere în valize prin gări și trăiește doar dintr-o umilă leafă de funcționar în valoare de 46 ruble pe lună. Dar să nu vă închipuiți că le va fi ușor să fure de la un asemenea om, un adevărat maestru și el. Se vor pune la cale o grămadă de comploturi, vor apărea multe personaje cu roluri mari sau mici, iar cititorii sunt purtați prin întâmplări uimitoare.


Finalul e neașteptat, într-o noapte de martie din 1931, Ostap Bender rece granița cu România. Poartă o haină dublă din blană, o mulțime de monede și bijuterii, inclusiv rara Ordine a Lânei de Aur, pe care o numește Vițelul de Aur. Dar grănicerii români îl jefuiesc pe Bender până la os. Din întâmplare, el are doar o comandă. Trebuie să ne întoarcem pe coasta sovietică. Monte Cristo din Ostap nu a funcționat. Rămâne să se recalifice în administratorii casei.


Și, cumva, la sfârșitul acestui volum, avem speranța că povestea va continua. Și, într-adevăr, Ilf și Petrov au conceput continuarea aventurilor lui Ostap Bender. Dar al treilea roman nu a fost scris niciodată, deoarece autorii de atunci lucrau la o altă operă, care le-a luat mult timp și efort. În plus, Ilya Ilf a murit la scurt timp. Și, fără coautor, Evgeny Petrov nu a continuat romanul.


,,În Rusia sovietică, spunea el învelindu-se în pătură, casa de nebuni este singurul loc unde poate trai un om normal. Tot restul este un hiperbalamuc. Nu, eu nu pot sa trăiesc cu bolșevicii. Mai bine stau aici, în tovărășia unor nebuni obișnuiți. Ăștia, cel putin, nu construiesc socialismul. Apoi, aici ți se dă de mâncare gratis. Pe când acolo, în halimaua lor, trebuie să muncești. Dar eu n-am să muncesc pentru socialismul lor. În sfârșit, aici mă bucur de întreaga libertate personală. Libertatea conștiinței, libertatea cuvântului ... Zărind un sanitar prin apropiere, Caius Iulius Starohanski țipa cu o voce pițigăiată: Trăiască Adunarea Constituantă! Toți în for! Și tu, Brutus, te-ai vândut activiștilor cu funcții de răspundere? și, întorcându-se spre Berlaga, adăugă: Ai văzut? Ce vreau, aia tip. Ia încearcă să faci asta pe stradă!”



Niciun comentariu: