Casa umbrelor - Charles Dickens

Editura: POLIROM

Nr. pagini: 1248

Autor: Charles Dickens

An apariție: 2016

Categoria: Literatura engleză

Charles John Huffam Dickens (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870) a fost un romancier englez, un scriitor reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum ,,Marile speranțe”, ,,Aventurile lui Oliver Twist”, ,,David Copperfield”, ,Martin Chuzzlewit, Dombey și fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Pravalia cu antichități), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două orașe (ultimele două, romane istorice), cărți pe care le puteți procura și de pe libris.ro .

 

Se naște la 7 februarie 1812, în Portsmouth, Hampshire, ca fiu al lui John și al Elizabethei Dickens. În 1817, familia sa se mută în Chatham, Kent, în 1822 mutându-se din nou, în cartierul Camden Town, Londra. Primii ani ai vieții au fost unii foarte fericiți, petrecându-și timpul liber în compania romanelor de aventuri ale lui Tobias Smollett și Henry Fielding. Familia sa făcea parte din nobilimea de mijloc și i-a asigurat educația la o școală privată, dar totul avea să se schimbe după ce tatăl său a pierdut o sumă mare de bani în distracții și străduindu-se să-și mențină poziția socială, familia fiind trimisă la închisoarea datornicilor.

Charles Dickens a publicat 15 romane, fiecare dintre acestea aducând în discuție copilăria lui tristă și problemele cu care oamenii de la periferia societății se confruntau.

În 1853, Charles Dickens publică „Casa umbrelor” („Bleak House”), o satiră în care ținta este sfera publică – Parlamentul, aristocrația provincială și chiar actele de binefacere creștină – toate acestea fiind caricaturizate, fiind văzute ca muribunde și oportuniste. Viața publică este puternic afectată de complicitatea dintre clase, putere, bani și lege, toate acestea alterând evoluția personală a oamenilor – afirmă autorul.

După părerea mea, ”Casa umbrelor” nu e traducerea cea mai bună a titlului englez ”Bleak House” căci trebuie să recunoaștem cu toții, termenul ”bleak” e destul de greu traductibil în limba română. Cuvântul ”bleak” legat de construcții civile înseamnă dezolant, deprimant, mohorât, are așa o aură romantică să zicem. Însă legat de vreme înseamnă, aspru, bătut de vânturi etc. În prima instanță, reședința d-lui Jarndyce, Bleak House, nu este o casă mohorâtă, ci e chiar veselă și animată de prietenia și dragostea frățească pe care o împart noii ei rezidenți, Esther, Ada Clare și vărul ei Richard, și d-l Jarndyce. Însă locația casei, acolo sus pe acel deal, o face să fie la intersecția unor vânturi puternice care lovesc casa deseori. Toate vânturi rele, în special vântul dinspre est. Ele sunt și o metaforă pentru problemele vieții, care lovesc în reședința d-lui Jarndyce, tulburându-i când și când pacea casnică și buna conviețuire a locatarilor ei. Eu văd în acest titlu o metaforă genială a pildei evanghelice a casei zidite pe stâncă care deși lovită de valurile mării și vânturile năpraznice  (Matei 7, 25), nu s-a ruinat ci a dăinuit pentru că avea o temelie puternică. Temelia casei d-lui Jarndyce este tocmai dragostea dintre locatarii ei, care-i face să treacă peste toate necazurile și vânturile vieții care lovesc în ea (îndelungul proces pentru primirea moștenirii). În schimb alte case mari și mai puternice, dar care aveau o altă ”temelie”, precum puterea financiară, (casa d-lui Leicester) sau puterea influenței sociale (casa puternicului avocat Tulkinghorn) în final se vor prăbuși. În acest context aș fi tradus titlul ”Casa lovită de vânturi” ori ”Casa bătută de vânturi” (se poate înțelege și ,,vânturile vieții”) care nu reușesc să o prăbușească și nici să-i strice armonia familială interioară.

Romanul este reprezentativ pentru stilul lui Charles Dickens. Romanul a fost publicat între anii 1852 și 1853 și urmărește povestea de viață a familiei Jarndyce. Un rol central îl ocupă procesul Jarndyce vs Jarndyce, care creează o dispută între două facțiuni ale aceleași familii. Imaginile bogate, descrierea Londrei în nuanțe de gri (ceață, mizerie, cer înnorat etc). Pe parcursul romanului, există doi naratori. Primul narator omniscient, care vorbește la persoana I (vocea Estherei). Vocea ei este caracterizată de modestie și sinceritate. Aceasta își exprimă gândurile în fața cititorilor. Prin vocea Estherei, Dickens poate să preia narațiunea într-un stil mai fluent. Esther și autorul se obișnuiesc mai mult sau  mai puțin cu punctele lor de vedere diferite. Esther este singurul personaj feminin cu adevărat principal din opera lui Dickens.

Romanul este incredibil de complex, atât ca număr de personaje, legăturile dintre ele dar și din punct de vedere al acțiunii. De fapt, toate romanele lui Dickens sunt, în general, o lume întreagă, nu datorită numărului de personaje, cât și varietății de personalități zugrăvite; de la cei mai buni la cei mai răi și tot ceea ce există între aceștia. Pe lângă acțiunea centrală a romanului, mi-a plăcut în mod special satira la adresa organizațiilor filantropice din secolul al XIX-lea.

"Casa umbrelor" urmărește un copil al cărui destin se leagă de soarta unui proces tergiversat la infinit. Diversitatea firilor umane, prezente în roman, se combină armonios cu descrierea detaliată și fidelă a străzilor londoneze, pe care Dickens le-a străbătut ani de-a rândul. "Casa umbrelor" are un caracter de satiră și la adresa sistemului judiciar englez. Simbolismul apare și el într-o formă sau alta în "Casa umbrelor". Romanul are și o tentă ușor polițistă, datorită relațiilor neașteptate, indiciilor false sau adevărate și, mai ales, a misterului.

 Am petrecut multe ore încântătoare în compania personajelor pozitive și negative, amuzante și pasionale, prostești și inteligente, aduse la viață într-o proză fără egal. Căci, unde altundeva aș putea să râd, să plâng și să-mi mușc unghiile în același timp, plecându-mă în fața eleganței frazelor care se succed ca niște perle pe unul dintre colierele mai scumpe ale Lady Dedlock!? Unde altundeva aș putea să urăsc și să simt compasiune și să mă întreb de imensa diferență dintre lumea mea contemporană și societatea londoneză din vremea lui Dickens - și, totuși, să o recunosc, oricum, pentru că este aproape identică!? De altfel, scurtul comentariu al lui Dickens despre starea politicii britanice ar putea aduce cu un articol de ziar în 2021, la fel de bine:

„Anglia se află într-o stare îngrozitoare de câteva săptămâni. Lord Coodle ar ieși, Sir Thomas Doodle nu ar intra și nu există nimeni în Marea Britanie (să vorbim despre) în afară de Coodle și Doodle, nu a existat niciun guvern ”.

Citind acest roman, de la început până la sfârșit, mi-am dau seama cât de mult am ajuns să iubesc anumite personaje, toate diferite, dar la fel de ,,acasă” în ,,cutia de ciocolată Bleak House”, unele cu nuci, altele dulci, altele destul de simple, altele exotice. În cele din urmă, toate personajele au fost la înălțimea așteptărilor mele, încă de la prima întâlnire cu procesul complicat al lui Jarndyce și Jarndyce, care conferă romanului aroma sa unică.

O altă caracteristică preferată în romanele lui Dickens este simțul umorului, care apare din nou și din nou, și își arată atât talentul, cât și plăcerea de a se juca cu cuvintele, precum și măiestria sa atunci când vine vorba de a oferi toate personajelor sale timpul lor de scenă, frumos arătat în următoarea scurtă lecție de geometrie mentală și comedie verbală:

„Dar am avut încredere în lucrurile care se vor întoarce”.

Această încredere foarte populară în lucrurile plate care vin! Nu în momentul în care au fost bătute sau în care au lucrat, ci în runda lor „viitoare”! Ca și cum un nebun ar trebui să aibă încredere în triunghiul „viitor” al lumii!

„Aveam așteptări încrezătoare că lucrurile se vor întoarce și vor fi toate pătrate”, spune domnul Jobling. ”

Nici plăcerea lingvistică de a citi Dickens nu trebuie subestimată. Vocabularul său este divers, bogat și sofisticat, dar nu se ferește să repete același cuvânt iar și iar, dacă crede că are un efect comic și se potrivește cu povestea. În mod clar, el avea misiunea de a ridiculiza obiceiul de a avea misiuni, când a introdus o întreagă societate formată din diferiți lucrători care erau absorbiți de propriile lor angajamente și ignorând existența a ceva în afara câmpului lor vizual restrâns:

„O altă singularitate a fost că nimeni cu o misiune - cu excepția domnului Quale, a cărui misiune, cred că am spus anterior, a fost să fie în extazuri cu misiunea tuturor - nu i-a pasat deloc misiunea cuiva. "

Dickens este, de asemenea, un maestru al efectelor speciale, de natură aproape cinematografică:

„Toată lumea începe. Căci o armă este trasă în apropiere.

„ Bine, milostiv, ce este asta? ”, Strigă Volumnia, cu micul ei țipăt ofilit.

„Un șobolan”, spune Doamna Mea. 

- Și l-au împușcat.

Intră pe domnul Tulkinghorn, ... "

Și această lovitură se dovedește a fi o presimțire, pentru că nimic nu se întâmplă fără scop și conexiune în lumea lui Dickens, iar povestea se transformă într-un mister de crimă. Omul a cărui specialitate era folosirea secretelor pentru a-i controla pe ceilalți își găsește sfârșitul cu un glonț în inima rece. Ce bine că Hercule Poirot are un predecesor demn în domnul Bucket, care are avantajul nemăsurat de a fi căsătorit cu Miss Marple.

Psihologia acestor oameni este bine descrisă, clară și perspicace, de fapt, acesta este pentru mine geniul lui Dickens, care, într-o jumătate de propoziție îți poate spune și îți poate defini tot ce trebuie să știi despre un personaj și nimic altceva. 

Sfârșitul poveștii este o bucurie a răscumpărării și a harului .....

Richard și John își vor recunoaște comportamentele lor nobile și își vor cere reciproc milă, Esther va avea șansa de a dizolva o logodnă și de a se căsători cu Woodcourt, adevăratul ei iubit, nu cel protejat și ales de Jarndyce. Lady Dedlock, după ce și-a descoperit fiica, va cere iertare pentru toate relele comise și adevărurile păstrate de soțul ei, Sir Leicester. 

,,E noapte în Lincoln’s Inn... tulbure și agitata vale a umbrelor legii, în care solicitanții nu găsesc decât prea puțină lumină... și lumânările groase sunt stinse cu degetele prin birouri, iar funcționarii coboară tropăind scara șubredă de lemn și se împrăștie. Clopotul care bate ceasurile nouă și-a încetat lugubru-i dangăt, jelind fără rost pe nimeni; porțile sunt închise și portarul de noapte, un paznic solemn, cu o grozava poftă de a dormi, stă de strajă în gheretă. De la rândurile etajate de scări, ferestrele ca niște lămpi încețoșate, cum sunt ochii Justiției, un soi de Argus cu privirile împăienjenite, cu câte un buzunar fără fund pentru fiecare ochi și cu câte un ochi deasupra-i, ferestrele acelea clipesc vag spre stele...”

Ce măreție, ce frumusețe !!! 

Și, DA... , se apropie Crăciunul, este timpul lui Dickens...