Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian

NARINE ABGARIAN s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. 

A absolvit Universitatea Lingvistica de Stat V. Briussov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. 

S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). 

Au urmat Maniunia pioet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). În prezent, se realizează un serial TV de zece episoade pornind de la trilogia sa. 

Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost numită cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013. 

Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai aparte voci ale literaturii ruse contemporane, printre care: Ponaexavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), Liudi naoego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Daloe jit (Să trăiești mai departe, 2018). 

A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a romanului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. 

În 2020 a publicat Simon, roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, devenit, de asemenea, bestseller. În 2015 lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

,,Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranța. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.” 

Din cer au cazut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Povestea acestui sat este, de fapt, o poveste despre noi. Și aici se vede clar marele talent scriitoricesc al lui Narine Abgarian. Cartea este plină de tandrețe și umor, subtilitate și, mai ales, genul acela de măiestrie rară, dar atât de firească aici, încât nu poți să nu o remarci imediat în fiecare filă. Este un roman emoționant, o poveste încântătoare despre speranța care dăinuie, iubirea care alină totul și, mai ales, e despre viața care merită trăită cu orice preț. Și în vreme ce explorează vulnerabilități umane universale, Nadine Abgarian spune o poveste care trezește nostalgie, care dezlănțuie sentimentul trecerii firești a timpului, și, implicit, o foame teribilă de viață, cu toate infinitele ei posibilități. Pe mine cartea m-a dus cu gândul la Zuleiha, la stoicismul și bunătatea ei, la lumea ei ce stă să se prăbușească, dar la care ea refuză să renunțe. ,,Din cer au căzut trei mere” este o carte care în ciuda durerii pe care o etalează, spală sufletul de tristețe și te poartă într-o lume arhaică de basm în care mitul și realitatea se împletesc într-un mod care nu poate fi pus la îndoială nici de cei mai sceptici dintre sceptici.

Din cer au căzut trei mere e despre simplitate, despre izolare, dar și despre tihnă și dorul după viața liniștită din vremuri apuse. Un roman “ca un balsam pentru suflet”, sunt cuvintele Ludmilei Ulițkaia, ea însăși una dintre cele mai apreciate autoare ale literaturii est-europene actuale.

În Maran, un sat umil de munte din Armenia, realitatea vieții de zi cu zi și legendele străvechi se contopesc. Oamenii rezistă traiului greu, dezastrelor naturale, foametei, bolilor, respirând aerul încărcat cu amintirile și umbrele istoriei lor. Îi iubești imediat pe acești oameni cu hainele lor sărăcăcioase, cu ridurile și cu ochii obosiți de trecerea timpului. Îi iubești pentru bunătatea și caracterul lor, pentru simplitate și puritate, pentru tradițiile frumoase. Anatolia și Vasili au fost personajele mele preferate. Povestea lor m-a emoționat teribil. Răbdarea, încăpățânarea, stângăcia și stăruința lor. Modul frumos în care au ales să lupte și să își petreacă zilele.

Tipologiile personajelor îți intră în suflet prin simplitate și căldură. Oameni simpli, cu inima atât de mare că, uneori, le cocoșează spatele. Oameni care văd cum rămân cu fiecare zi tot mai puțini și care reușesc să se bucure de miracolul vieții ca niște copii în ciuda ridurilor și a durerilor de șale, oameni pe care apropierea morții nu-i sperie, îi sperie mai tare să nu dea greș în ultima sarcină pe care D-zeu le-a trimis-o. Pentru că moștenirea trebuie să meargă mai departe, chiar dacă ei vor dispărea unul după altul.

Trei mere. Unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, unul pentru cine a ascultat și a crezut în bine. O să înțelegi la final semnificația titlului, dar până atunci o să afli și alte povești.

,,Din cer au căzut trei mere” a apărut la Humanitas Fiction și poate fi cumpărată de la Libris.ro cu o reducere de 20%. 

 ,,    ...      și uite ce voiam să spun

    cel mai tare dor nu orașele pe care le lăsăm în urmă, nu străzile pe care nu ne mai e dat să trecem, nu copacii care nu-și mai scutură frunzele sub ferestrele noastre, nu stelele la care nu putem să ajungem

    nu poarta pe jumătate putrezită, cu un lacăt de tot ruginit - acum o sută de ani, lacătul ăsta a fost meșterit de străbunicul tău Vasili, om aspru și dârz, dar pe care l-ai iubit nespus, nespus,

    o să-l iei cu tine, ca amintire, și din prostie, dintr-o prostie de neiertat, o să-l lași în bagajul de mână, o să ți-l ia Argușii vigilenți de la aeroport, surzi la rugămințile tale, 

    și o să-l arunce acolo unde după legile vremii e locul acestui lacăt, după legile vremii, dar nu după legile inimii tale,    

    nu vasul vechi al străbunicii - de aramă, cu margini inegale, peticit și răspeticit, plin de pânze de păianjen, dacă te uiți atent, poți să vezi inscripția gravată care se întinde pe șoldul jalnic de strâmb: ,,Anatolia ter-Movsesi Ananian, 1897''

    nimeni n-o să mai facă în vasul ăsta pohindz - cașă tradițională din grăunțe zdrobite și prăjite - cu sare, cu unt topit până fumegă, dar, dacă închizi strâns ochii, poți să vezi pentru o clipă cum strâbunica amestecă în el cu lingura de lemn,

    e foarte mică, slăbuță, cu cosițe lungi pe umeri,

    și e atâta iubire în ea, câtă n-ai să poți cuprinde niciodată, dar singurul lucru care ți-e îngăduit acum e să-i păstrezi chipul în inima ta până când, în pragul lumii celeilalte, ea te va întâmpina și îți va spune - de-acum o să fii mereu cu noi, fetița mea.

     și uite ce voiam să spun

    cel mai tare doare că orașele mor exact în ziua în care le părăsim - pentru un timp sau pentru totdeauna,

    ele se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire,

    dăm fuga înapoi - fiice și fii rătăcitori - sărind și țopăind, cu inima gonind nebunește,

    acolo unde nu mai e nimeni de mult

    ne-a luat prea mult să creștem

    ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină 

   cel mai tare doare că nu mai poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”