De vorbă cu mine

Jur că mister mai mare ca al sufletului nu există!

Milioane de momente, o mulțime de oameni, de gânduri, de sentimente - sunt amintiri dintr-o viață, viața noastră, singurele lucruri care ne aparțin, de fapt. Pe care le putem ,,citi” oricând vrem, fără să dăm socoteală nimănui, pentru că noi le alegem pe cele care să rămână în suflet.

Voi când v-ați uitat ultima dată în oglindă, nu ca să vă vedeți chipul, trupul, ci sufletul?! 

Dacă privesc prea adânc în oglinda sufletului, găsesc amintiri de care mi-e tare dor și care, inevitabil, dor. Amintiri care aduc bucurie și care te chinuie în același timp. Văd multe lacrimi acolo, de tristețe dar și de fericire, văd regrete și greșeli, văd vise, speranțe și așteptări. Neîmpliniri, dar și realizări, oameni dragi care acum nu mai sunt cum îmi amintesc eu, dar, cu toate acestea, amintirile cu ei îmi sunt tare dragi și pentru mine ele au rămas neschimbate și așa și vor rămâne până la sfârșit. 

Și-apoi mai văd, de departe, în ceață sau fum, că nici nu-mi dau seama prea bine ce-i, un suflet trist, tare bătrân și care încearcă, din răsputeri, să-mi spună ceva... Și oricât aș încerca să-i deslușesc cuvintele, nu reușesc. Câteodată simt că-mi și seamănă, așa cum e el, un biet suflet în etate și neînțeles, care doar caută. Cuvinte, gesturi, priviri,...ca să se facă înțeles. N-am aflat până acum spre cine-și îndreaptă brațele lungi și subțiri, spre cine privește cu ochii negri, mari și reci, și nici nu știu ce caută sau pe cine... Parcă m-ar preveni de ceva sau cineva sau poate că-mi cere ceva... De fiecare dată când îl privesc parcă-aș fi protagonista principală din SF-ul Arrival, Amy Adams, care încearcă din răsputeri să deslușească limbajul extratereștrilor ei. 

Ca să vă dați seama mai bine cum mă simt, priviți câteva minute trailer-ul și mă veți înțelege perfect.

Poate că mi-a rămas în minte asemănarea aceasta pentru că pe 11 noiembrie am fost la cinema, savurând lansarea filmului. Îl recomand, a fost fantastic, nu vă spun mai mult!

Acum mi-am dat seama că, deși necunoscut, sufletul acela bătrân e o parte din mine. E ca un jurnal care așteaptă să fie citit, doar că eu, poate, nu sunt încă pregătită să-i deslușesc slovele. De fiecare dată când ,,intru” acolo parcă mă regăsesc într-un fel ,,mai altfel”, găsesc răspunsuri la întrebări care mă frământă și-acel loc a devenit, din obișnuință pentru mine, un simplu pansament sufletesc, chiar dacă vine din partea cuiva pe care nu-l (re)cunosc deloc. Și tot ce spune, așa bălmăjit și de neînțeles, devine, un adevărat balsam pentru mine, pentru sufletul meu de aici. În fond, simt că ne asemănăm, mai ales când e vorba de trăiri. Și mă văd învățând, din gesturile și privirile lui, că iubirea ne face să ne simțim, deopotrivă, cei mai puternici și, totodată, cei mai vulnerabili oameni de pe pământ. Poate că dacă Amy și-ar fi privit fără teamă extratereștrii, cu iubire și speranță, altfel ar fi decurs acțiunea filmului încă de la început.

Mi-e din ce în ce mai greu să mă mai așez în fața ,,oglinzii”. Știu că am greșit mult, știu că am renunțat prea repede, uneori, și mi-e teamă că sufletul meu încă păstrează amprenta greșelilor mele. Totuși, sunt convinsă că am învățat de-a lungul vieții că timpul poate îmbătrâni chipuri, dar niciodată suflete. Și, oricât de ,,extratereștri”, de nerecunoscut vom ajunge vreodată, vom fi tot cei pe care ni-i înfățisează sufletul. 

Acum știu că dacă am nevoie de un prieten și nu mi-e nimeni aproape, dacă am nevoie de-o vorbă bună sau un gând frumos, trebuie doar să-mi privesc sufletul, așa bătrân și de neînțeles cum a devenit în viitor.

Articol scris pentru SuperBlog2016