luni

Ce tot cară femeile în geantă?!


- Ce lipsește din geanta unei femei!?
- Ordinea...


Gențile femeilor au fost pentru mine mereu un mister. În copilărie eram perfect convins că mama și surorile ei cărau în genți tot felul de accesorii fermecate și în plus câteva cărămizi din acelea mari și grele - credeam că așa merge treaba, să fie pregătite în caz că trebuiau să salveze lumea sau ceva de genul.
Acum pot spune că în geanta unei femei se poate ascunde întregul univers... Geanta doamnelor este locul care conține exact lucrurile de care ai nevoie în orice situație neprevăzută te-ai afla vreodată. Încă mai cred că-i o adevărată expediție să cauți ceva anume în geanta unei femei și, de nu găsești ceea ce cauți, jură că a rămas în geanta cu care a fost ieri. Dacă-ar fi după mine, n-aș căra după mine nici un sfert din mulțimea de lucruri pe care ele  le îndeasă în geantă. Dar eu nu-s femeie!

Gențile din cancelaria noastră

Știu că fiecare colegă de-a mea are în poșetă, cu siguranță, și multe lucruri folositoare pentru școală - agenda, lucrări de specialitate, teste, pixuri, dar și alte câteva obiecte personale banale. Deși am învățat din familie că nu-i frumos să te uiți în poșetele doamnelor, le-am propus, în scop științific, desigur, colegelor mele, să și le golească pentru a observa gradul de necesitate al tuturor obiectelor cărate zilnic de acestea.

Să facem curățenie-n poșete, doamnelor!

* Cocheta domnișoară profesoară de limbi străine, c-o gențuță roșie ca focul, mică dar destul de încăpătoare după grămada adunată alături: un dicționar englez-român, român-englez, o agendă roz, destul de groasă, o trusă de machiaj de calitate, portofelul, o sticluță c-o formă destul de ciudată de parfum, un mănunchi de chei, două rujuri, șervețele umede, o cremă de față, o soluție antibacteriană pentru mâini și trei batoane de cereale cu ciocolată. S-a scuzat că are ore până seara târziu, atunci când colegele au numărat cu voce ridicată, batoanele! 
* Doamna de chimie/fizică cu un plic micuț, galben, în care nu avea altceva decât chestii femeiești, dacă înțelegeți ce vreau să spun... Un spray cu piper, un balsam de buze, o pereche de cercei, și tableta.
* Apriga noastră profesoară de română - c-o geantă uriașă, ceva în genul valizelor militărești de-odinioară (nu exagerez cu nimic, credeți-mă)! Înăuntru era o adevărată bibliotecă: culegeri, dicționare, volume de Eminescu, Shakespeare, Goethe, (atât am reținut, dar mai erau și altele), caiete de teme, teste, o mulțime de pixuri cu roșu (n-am înțeles de ce erau așa multe), o sticlă cu apă, goală pe jumătate, portofelul, un deodorant și pachetul cu țigări. A insistat să ne-arate că nu are brichetă- voia să se lase de fumat (de vreo 2 ani, chiar).
* Ultima geantă și cea mai interesantă, după părerea mea umilă, era a doamnei de educație tehnologică- dar ce nu avea ea aici... Nu știu dacă-mi aduc aminte chiar totul... papiote și gheme de diferite grosimi, culori și mărimi, foarfece, culori, carioci, folii întregi de medicamente, plasturi, zeci de pliante, aparatul foto și câteva poze puse-ntr-o țiplă ruptă, o carte mare, îmbrăcată în coperți vechi, de piele - pesemne Biblia Educației Tehnologice- princeps, cu siguranță; c.d-uri, stick-uri, o eșarfă multicoloră, clame și agrafe, o pilă de unghii uriașă, chiar și-un ursuleț de pluș... Nu lipsea trusa cosmetică, parfumul, vreo trei, patru perii, și alte chestii care, sincer, nici nu știu ce întrebuințare au - sau dacă au vreuna... Plus telefonul, agenda, cheile și portofelul într-un buzunar separat al genții. Oricine și-ar fi dat seama, de altfel, al cui era ,,magazinul” acesta multi-funcțional din cancelarie. Pot spune că era pregătită pentru orice fel de calamități naturale sau nu.

Au mai spus profesoarele că nimic din ce au în gentuțe nu e de prisos!


Doamnele așteptau cu sufletul la gură... Era rândul domnilor profesori să scoată buzunarele/ borseta/ portofelul la control. La noi a fost mult mai simplu, de altfel.

Profesorul de matematică a fost singurul care a avut ce arăta, el avea o servietă în care erau așezate, într-o ordine exagerată, mi se părea mie, ușor feminină- laptop-ul, tezele și culegerile, trusa de geometrie și cutia de cretă colorată,  căștile de le telefon, plus pachetul de mâncare- aceeași covrigi de Buzău pe care-i mâncăm mai mult noi, colegii. Niciodată nu uita punga cu covrigi, chiar dacă el nu prea mânca din ei. Cu toții știam că nu era, însă, la fel de darnic cu elevii, la note!
Profesorul de istorie avea în buzunare un mic portofel din piele, doldora de facturi și chitanțe, pachetul cu gumă mentolată și ochelarii. Și tocul, desigur! 
Eu le-am arătat cu mândrie un rucsac nou, nouț în care nu aveam nimic, deocamdată, decât portofelul- și ăla, de-o nuditate excesiv- rușinoasă, de altfel. Și două mere primite, în stație, de la bunica unui elev.  

Fiecare am recunoscut că, într-un fel sau altul, ne identificam cu ceea ce se afla în geantă: atât lucrurile pe care le avem acolo dar și designul spun chiar multe despre personalitatea fiecăruia. Nu suntem nici pe departe profesori ideali- nici nu ne dorim și nici n-ar fi normal să clonăm același tip de profesor decupat după cine știe ce calapod infailibil. Mai degrabă, toți la un loc formăm idealul: proferorul mereu răbdător, creativ, amuzant, calm, sigur pe el, conectat la nou, prietenos, egal în reacții- doar câteva din calitățile esențiale, subliniate și de cărțile științifice de specialitate, restul nefiind doar variații nesemnificative, ci calități ce contează cu adevărat și care țin mai mult de personalitate și temperament. O școală are nevoie deopotrivă de profesorul cu spirit efervescent, ca și ce acela cu ținută rigidă, academică. Nici codul vestimentar nu este cel care validează sau invalidează un profesor bun. Nici converșii, nici măcar cămașa cu guler tare nu recomandă în vreo măsură mai mare.
Suntem liberi, întregi, nu avem capăt sau linie, suntem infiniți, prin elevii noștri. De-a lungul vremii am fost condiționați să ne dezvoltăm personalitatea, să ne identificăm cu ceea ce posedăm, cu ceea ce ne place sau chiar cu ceea ce nu ne place. Am adoptat anumite credințe, animite idei, anumite prejudecăți și, mai presus de orice, anumite principii. Ne identificăm cu viața de profesor, știind că aceasta nu poate fi definită, ci doar trăită. Nimeni nu ne poate spune cine suntem, pentu că nimeni nu se poate identifica cu noi. Suntem unici, așa am venit și așa vom pleca. Toți!

Articol SuperBlog2017
Trimiteți un comentariu