Peter Rabbit la școală

         Predau matematica de peste 23 de ani la țupișorii de generală. De toți atâția ani formulez probleme. Nu-mi mai amintesc numărul acestora, ar fi practic, imposibil, însă mărturisesc că nu de puține ori am ajuns să visez problemele și soluțiile lor. În casa în care locuiesc sunt înconjurat de cărți, toate cu exerciții și probleme de matematică. După aproape două decenii în învățământ, vin încă cu drag la școală, la urecheații mei, mândru și astăzi că predau matematica unor suflete cu urechi așa de mari. Sunt fericit, mulțumit de cariera mea și împlinit pe plan personal: soția, copiii și cei cinci nepoți sunt viața mea, sunt ,,binecuvântarea” cea mai mare pe care o poate primi un om, un om-iepure cu O mare, cum s-ar zice. Iubesc toate aceste ființe micuțe, curioase și pline de energie. Și-mi mai place foarte mult albastrul. Pentru că această culoare se contopește perfect, în mintea mea, cu școala, cu portretul dascălului dintotdeauna. De aceea sacourile mele au mereu aceeași culoare. Cu siguranță mulți dintre voi, țupilor de pretutindeni, m-ați și recunoscut: sunt chiar eu, Peter Rabbit, zis și Marele Gatsby de la Carol I, nu pentru c-aș fi petrecăreț ci doar foarte mare, uriaș chiar (și frumos, desigur, - v. poza de mai jos).

         Totdeauna am considerat că primii pași ai unui elev sunt foarte importanți pentru ca apoi micuțul să poată să-și ia zborul (impropriu spus așa, mai degrabă să-și ia picioarele la spinare, cum ar zice bătrânii noștri urechiați). Pașii lui trebuie urmăriți cu atenție, nu trebuie lăsat să exploreze singur niciodată. Tocmai de aceea, am încercat mereu să-i îndrum și să le fiu alături, atât cât puteam, și să le vorbesc, de fiecare dată, pe înțelesul lor. Cu trecerea timpului, însă, îmi vine din ce în ce mai greu. Urechiații aceștia mici sunt din ce în ce mai greu de înțeles.

         Zilele aceastea am avut câteva activități mai deosebite la cursuri, în cadrul săptămânii ,,Școala Altfel” (de ce nu și noi!?). Într-una din ele, discutam despre Ținuturile Iepurești Europene și le-am cerut micuților să le și localizeze pe harta verde. Și știți dv. unde se afla Europa în căpșorul ăla mic al lor!? ,,La capătul tramvaiului 21!” Recunosc că la început n-am reușit să  le înțeleg raționamentul deloc dar cum niciodată nu las lucrurile nelămurite și încerc să intru cât mai adânc în mințile urechiaților mei, acele mici amănunte care au creat neînțelegerea, au fost  imediat  înlăturate.  Mi-am dat seama că, de fapt, aveau perfectă dreptate și ei - talciocul cu acest nume se putea afla, într-adevăr la capătul lui 21. Iar eu habar n-aveam care era traseul și locația exactă! Și nici wi-fi la clasă, ca să mă documentez adecvat! Recunosc cu lăbuța pe inimă că eu eram neștiutorul și total pe dinafară, chiar, de data aceasta!

         Întâmplarea aceasta mi-aduce aminte de o banală întrebare pusă la sfârșitul unei frumoase (zic eu) ore de dirigenție, în care am discutat despre creștinism, religie, tradiții și obiceiuri iepurești... Așteptându-mă, deci, la un feed-back eficient și obiectiv din partea lor, am întrebat, degajat, care este marea sărbătoare ce se apropia. Când ei mi-au răspuns extrem de senini ,,Black Friday”, am stabilit, din nou, împreună, cu mult calm, care sunt așteptările mele privind responsabilitățile lor de urechiați! Pentru că misiunea dascălilor nu este doar de a transmite celor mici informația, ci și de a-i face să înțeleagă cele predate. A doua zi am insistat, chiar, cu un chestionar care s-a încheiat cu o întrebare simplă, din punctul meu de vedere: ,,De ce nu învățați!?” Răspunsul care m-a amuzat cel mai mult și pe care vi-l reproduc iepurește întocmai, a fost: ,,pentru că este prea mulți hormoni și prea puțini neuroni”. Totuși, Q.E.D.... Eu îi iubesc mult și ei mă iubesc pe mine, știu asta sigur. Mai cunoașteți pe cineva care primește morcov pe băț în zilele toride de vară pentru că ,,are mama așa de multe la magazin”... Norocul iepuroiului-patron (și al mamei, implicit) că știam și eu care-i magazinul acela, atfel puteau da faliment într-o lună... 

         Zilele trecute, văzând-o pe o micuță iepurică că tot rupe hârtii din caiet i-am ,,mângâiat” un pic urechiușele, spunându-i că nu vreau s-o mai văd că face așa ceva. I-am explicat că noi trebuie să avem grijă de natură, că pentru bucățica aceea de hârtie s-au tăiat mulți copaci ... Nu mi-am luat ochii de la ea până ce nu a dat semne că a înțeles mesajul meu. Azi mi-a spus secretara că a fost sfătuită de una dintre elevele mele, care a văzut-o cu o foaie în mână, să nu mai rupă caietele, că, dacă o văd, îi lungesc eu imediat urechile.

         Acum, că m-am pornit pe povestit despre micuții și isteții mei urechiați n-aș vrea să închei fără a vă povesti pățania unei tinere practicante care a ținut morțiș să predea o lecție demonstrativă la clasa mea. Eu trebuia să asist la oră alături de inspectorul-iepuroi așa că ne-am așezat în spatele clasei, cuminței, în băncuță. Tinerica iepuroaică avea de susținut o oră la biologie și prezenta, plină de zel, o lecție despre păsări. La un moment dat, văzând că urechiații mei întorceau privirile des spre ultima bancă, i-a luat la trei-păzește, ridicând deasupra capului o planșă mare, c-o rândunică: ,,Dragilor, vă rog să vă uitați la păsărica mea, nu în fund, la dl. inspector!” Urechiații mei mici s-au întors imediat, dar noi am fost nevoiți să părăsim clasa, râzând pe-nfundate, cu lacrimi, chiar.

         Și, dacă vreți să aflați mai multe despre alte activități și evenimente importante din viața mea, pe 30 martie 2018, mă puteți vedea la cinema într-un film pentru întreaga familie, alături de prietenii mei urechiați. Să ne vedem cu bine!

Spring SuperBlog 2018