Amintirile unui însingurat, Nicolae Sirius

Nicolae Sirius (n. 1950, Lupşanu, Călăraşi) este poet şi dramaturg. 

A părăsit România în 1986. A trăit şase luni într-un lagăr din Austria. Devine cetăţean australian din 1988. În 1995, ajunge în Germania, împreună cu soţia, Hiroko Minakami, o valoroasă pianista japoneză. Câţiva ani mai târziu (1990), se stabileşte în Japonia, unde trăieşte în prezent, alături de soţie şi de cele două fetiţe ale lor. 

A debutat cu poezie în Tribuna Ialomiţei (1968), publicând apoi versuri în Luceafărul (1974) şi în Caietul Debutantului (Editura Albatros, 1979). Consiliul Australian de Cultură şi Artă i-a oferit două burse guvernamentale (1989, 1990). Piesa sa de teatru Ultimul dictator, Cain, Abel şi Dumnezeu a fost jucată în limba engleză de La Mama Theatre, în colaborare cu Melbourne Internaţional Festival (1990) iar Court House din Melbourne i-a pus în scenă Castelul (1993). 

,,Balada timpului ce plânge”, piesă de teatru scrisă în lagăr, în 1986, a fost publicată în română şi, sub titlul Times weeps, în engleză (ambele volume au apărut la AMB, 2000). 

A publicat în România ,,Poezii fără ţară” (Editura Proteus, 1995) şi ,,Baladă timpului ce plânge”, scrisă în lagăr în 1986 (AMB, 2000), piesă fiind tradusă şi în engleză, iar în Japonia, poemele sale din ,,Secolul alb” (traduse în engleză de dr. Walter Tonetto de la Waseda University) ia formă unui text electronic destinat cercetării literare (1996). Din anul 1991, este membru al Uniunii Scriitorilor din Australia. Cel mai recent volum al lui, ,,Poeme vechi şi noi”, este în curs de apariţie în limba japoneză.

Romanul Amintirile unui însingurat reconstituie, prin relatările personajelor, atmosfera ultimilor ani de comunism din România, dar şi a primilor ani de după revoluţie. Fiind, totuși, o operă de ficţiune, nu poate fi luat drept un document cu valoare de “documentar” dar se poate constitui într-o sursă validă de informare prezentând realitatea acelor vremuri pentru cititorii care nu au experimentat “avantajele şi dezavantajele comunismului”. 

„Romanul este o dezbatere asupra societăţii româneşti din ultimii ani ai totalitarismului şi primii ani ai tranziţiei. Peste drama romanului, autorul ţese o pânză diafană a unei realităţi iluzorii, în care înfăşoară cu delicateţe gândurile personajelor prinse în eternul joc al iubirii. Poveştile de dragoste glisează, se întrepătrund, se reiau într-un alt plan, creând senzaţia că adevărata dezbatere se referă la iubire.” (Aurel Antonie)

Întâmplările absurde prin care trec personajele din istorisirile personajelor (pentru că, de cele mai multe ori, personajele povestesc despre terţi absenţi) sunt pline de haz, dar atrag atenţia asupra situaţiilor cu totul incredibile în care erau puşi românii înainte de revoluţia din o mie nouă sute optzeci şi nouă. 

Recomand romanul mai ales acelor nostalgici și de ce nu, celor pasionați de perioada comunistă. Cu siguranță vor aprecia stilul autorului, felul în care se derulează povestea, lumea dominată de atunci și acum dar și modul în care sunt construite personajele.

Fragment din ”Amintirile unui însingurat”

,,Uite, prietene, cum a fost… 

Când m‑am întors de la Timișoara, am mers acasă direct de la gară. Eram trist. Nemâncat. Mergeam încet pe stradă… Eram aproape disperat. Aș fi vrut să fiu cu nemțoaica. Și în timp ce mergeam așa amărât, mi se părea c‑o văd pe Lorena alergând bucuroasă spre mine. Dar, în pofida faptului că știam că nu‑i adevărat, încercam parcă să mă feresc de ea, pregătindu‑mă în același timp să‑i spun că vin de la Timișoara și să‑i destăinui întreaga poveste. Un lucru ciudat, de altfel, pentru că mai toată viața am avut două prietene în același timp, încercând să‑mi folosesc tactul pentru a da impresia că sunt sincer. Numai că întotdeauna s‑a întâmplat să le pierd pe amândouă, aproape în același timp și de cele mai multe ori din motive asemănătoare. Lucru ce într‑un fel mă cam pusese pe gânduri. Ajunsesem chiar să cred că Dumnezeu urmărește ce fac și că vrea să‑mi arate că nu‑i bine. Mă rog, mă simțeam puțin șifonat. Adică, îmi ziceam, de ce nu te‑oi uita, Doamne, acolo unde e nevoie… acolo unde oamenii suferă când e un cutremur, acolo unde inundațiile lasă numai suferință în urmă, acolo unde cei ce lucrează în adâncuri sunt blocați și nu mai pot ieși la lumină? De ce te‑oi uita după mine… că mare lucru nu fac? După o vreme, am ajuns la concluzia că de fapt doar mă luptam cu gândurile mele. Așa cum se întâmpla și atunci când mă întorceam de la Timișoara, fiindcă nu venea Lorena fuga înaintea mea, nici eu nu mă feream de ea. Doar mergeam singur spre casă și‑mi imaginam tot felul de lucruri rupte de realitate. 

În orice caz, după ce am ajuns acasă și‑am văzut frigiderul plin cu tot felul de mâncăruri pregătite de Lorena și un bilet pe masă din care reieșea că mă așteptase și că în cele din urmă decisese să‑și vadă de drumul ei, am început pentru prima dată să am mustrări de conștiință. Unul dintre motive era însuși faptul că Lorena era într‑o perioadă în care încerca, așa cum îmi spusese, să‑și vindece rănile. Și nu s‑ar fi căzut ca tocmai eu, cel care îi dăduse, dacă pot spune acest lucru, speranța că o înțelege, să mă dezic atât de ușor. Am vrut să mănânc pentru că eram înfometat, dar ceva mă reținea. M‑am lungit pe pat, dar n‑am putut să mă odihnesc și, parcă, fără o altă alternativă, am decis să ies puțin pe‑afară. Ce‑ar fi, mă gândeam, s‑o întâlnesc pe Lorena. Numai că, în loc să merg tot pe‑acolo pe unde ea trecea destul de des, am plecat înspre râu. Să fi fost în jur de nouă. Se înserase. Nimeni în jur. Vântul șuiera încet prin sălciile de lângă mal și câteva păsări și‑au luat zborul, probabil speriate de prezența mea. Atunci m‑am decis să intru în apă, dar nu cu intenția de a mă scălda sau să înot. După ce m‑am îndepărtat câțiva metri de mal, m‑am oprit privind în jur. Senzația pe care‑am avut‑o în acele momente e că trăiam în veacul trecut. Mă vedeam cum mă botezam singur, dornic să pun trecutul deoparte și să‑mi croiesc un drum nou în viață. Or, lucrurile de care voiam să scap nu erau altele decât cele pe care le știam din viața aceasta. Între cele două lumi, dacă le pot numi așa, era un fel de pod peste care treceam dintr‑o parte într‑alta, ba discutând cu cei din secolul trecut, ba cu cei de aici. Și în timp ce eram așa de concentrat, m‑am decis să aleg una din acele două lumi. Și‑am ales‑o pe‑aceea din trecut. Numai că tot ce‑mi puteam aminti erau lucruri sau fapte din viața aceasta. Atunci a apărut luna pe cer, de parcă ar fi vrut să‑mi arate că vrea să binecuvânteze acel moment. Vântul s‑a prins să șuiere mai tare. Valurile au început să‑și schimbe ritmul, iar păsările care puțin mai devreme zburaseră din sălciile pletoase s‑au întors, încetinindu‑și zborul în timp ce‑au trecut peste capul meu, spre a putea să văd nimbul luminos de pe aripile lor. Au ajuns după puțin la cuibul lor și‑au început să cânte. Mă simțeam ca un copil, venindu‑mi să strig de bucurie. 

N‑am idee cât am stat în apă, dar odată ajuns aproape de oraș iar au început gândurile „negre” din trecut să mă inunde. Era pe de‑o parte sentimentul conștiinței c‑o determinasem pe Lorena să mă părăsească. Pe de alta, era strigătul aproape asurzitor al inimii ce‑mi cerea s‑o întâlnesc pe Karina. Ca să fiu sincer, aveam impresia că sunt două ființe care mergeau alăturat: una simțindu‑se vinovată că rănise pe cineva, cealaltă disperată, frământată de o iubire neîmplinită. „Dar eu cine sunt?”, m‑am trezit murmurând, de parcă răspunsul la acea întrebare mi‑ar fi ușurat suferința.”

Cartea poate fi comandată de pe Libris.ro. Pentru a fi la curent cu aparițiile și reducerile la cărți, poți urmări noutățile editurii atât pe site cât și pe pagina de Facebook.