Destinul copiilor marilor scriitori

De cele mai multe ori, copiii geniilor literaturii române au trăit în umbra și măreția părinților. Mulți dintre ei nu au moștenit talentul, fiind considerați de contemporanii lor urmași nedemni. Pe lângă opere nemuritoare care au îmbogățit literatura română, marii scriitori au lăsat în urma lor și copii. Despre aceștia se știe însă foarte puțin, iar existența lor în majoritatea cazurilor s-a desfășurat în umbra personalității iluștrilor părinți. 

De exemplu, fiul lui Creangă, a fost un ”un cioflingar de târg mediocru”. Celebrul povestitor Ion Creangă a avut un singur fiu, pe Constantin. El este rodul căsătoriei lui ”Popa Smântână” cu Ileana, fiica preotului Gregoriu de la Biserica ”Patruzeci de Sfinți” din Iași. Constantin s-a născut în 1860, într-o familie unde buna înțelegere lipsea cu desăvârșire, după cum arăta și criticul George Călinescu în ”Viața lui Ion Creangă”. Boemul humuleștean era sever cu propriul fiu, dar și cu soția. Și tocmai din această cauză a fost părăsit de Ileana, fiind nevoit să-l crească singur pe Constantin, de la vârsta de 6 ani. De mic îl educase, după cum spune criticul, cu palma și i-a impus drumul în viață, cu aceeași severitate. De altfel, și Constantin mărturisește acest lucru, spunând că a fost obligat la doar 12 ani să trăiască într-un internat de la Școala Militară. 

”Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci”, se plângea Constantin de tatăl său. 

De altfel, rațiunile financiare l-au determinat pe Ion Creangă să-și trimită fiul la Școala Militară din Iași, care era gratuită. Diaconul, în urma divorțului, a fost răspopit și mai apoi dat afară și de la școală. Tânărului Creangă se pare că îi pria, însă, viața militară. 

Criticul George Călinescu și contemporanii lui Creangă îl descriu pe Constantin ca pe un adolescent mediocru, care nu călca pe urmele tatălui său. Era leneș, înfumurat și fără cultură. 

”Școala militară din Iași (...) îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri și nu-i dăduse nimic în schimb, nicio cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocți de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg care se cam rușina de tata și avea gusturi mărețe”, scria George Călinescu. 

Încrezut, dar incapabil să-și găsească o cale în viață, Constantin apela în permanență la tatăl său și la influența pe care acesta o avea în rândul junimiștilor bogați. A început să facă acest lucru încă din perioada adolescenței. Tatăl, celebrul, încă de pe atunci, Ion Creangă, se umilea în fața lui Titu Maiorescu pentru a obține favoruri pentru fiul său. 

”Însă Creangă, ca orice părinte, își iubea puiul și-l credea bun la ceva. Cu o dragoste vrednică de toată lauda, el aleargă la mărimile pe care le cunoștea ca să ceară o vărbă bună pentru plodul său. (...) Creangă, ca diacon, sărutase mâna directorului său de școală normală când fusese numit institutor, fu văzut sărutând iarăși, în fața a o sută de comeseni ai unui banchet, mâna lui Titu Maiorescu. 

Și, într-adevăr, institutorul nu datora Junimii numai pâinea sa, dar o seamă de bune îndrumări pentru slabul său fecior”, preciza Călinescu în ”Viața și opera lui Ion Creangă”. Creangă, folosindu-se de relațiile pe care le avea, își trimite fiul mai apoi la Școala Militară din București și, având după 1878 o situație financiară ceva mai bună, îi trimite constant fiului bani. Îi roagă pe Slavici și Eminescu să-l vegheze pe Constantin, îndreptat mai mult către aventuri amoroase, bodegi și cheltuit bani decât către școală. Ajunge în jurul anului 1878 sublocotenent de marină și este trimis la Trieste, în Italia. Părea că fiul lui Creangă mergea pe drumul cel bun. În fapt, lui Constantin, spune George Călinescu, îi plăceau luxul și viața militată, visând la aventuri și căpătuială. Plimbându-se ba la Galați, ba la București, Constantin își căuta fără sorți de izbândă un rost, fiind mereu îndrăgostit și cerând bani tatălui său. Se apucă chiar și de scris, crezând că are talentul tatălui său. A eșuat lamentabil. George Călinescu spune că fiului lui Creangă cerea bani și junimiștilor, fără să știe tatăl său, și, dacă era refuzat, îi jignea. În cele din urmă, Constantin dorea să fie și inventator și urmează, tot pe banii tatălui său și ai junimiștilor, Școala Politehnică de la Viena. În 1884 pare că se cumințise și dorea să se căsătorească. Cum visa la avere, găsise și fata potrivită. 

Bojdeuca lui Ion Creangă din Iaşi

”Gândul lui era mai mult să-nfigă dinții în realitate și destăinuia acum că găsise o domnișoară de 16 ani, Olga, din Brăila, fiică a domnului Neculai Petrea, mare angrosist. Fata avea marea însușire de a căpăta o avere de 25.000 de galbeni și de avea un tată cu o avere de peste un milion și cu numai doi copii”, scrie George Călinescu. Cu Olga, Constantin face patru copii - Letiția, Horia, Silvia și Ion (Ionel), dar doar pe micuța Letiția, bunicul Creangă reușește să o vadă. Ceilalți doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau să devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice. Constantin a eșuat lamentabil și în căsnicie divorțând de două ori. 
După moartea tatălui său, în 1887, devenit căpitan, Constantin duce o viață deșănțată, fără țintă, și își deschide birt, vinde băutură la colț de stradă și țigări.  ”Căpitanul își desfășura în voie firea sucită, burlească, nesusținută nici de inteligență, nici de cultură. Reputația tatălui îi zăpăci existența și-i dădu idei năstrușnice și penibile. (...) Încă ofițer fiind se făcu fabricant de foiță de țigări, cu reclamă stupidă, de felul acesta: «Hârtia de țigară Țața Lina», «Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul», scria Călinescu. 

Constantin Creangă moare în 1918.

Fiul lui Mihai Eminescu, funcționar la Botoșani   

Gheorghe Eminovici, tatăl poetului,
cel care ar fi căsătorit-o
 pe Ileana cu pădurarul 

Despre copilul natural al poetului Mihai Eminescu se știu puține. De altfel, până să-i fie descoperit certificatul de nașteri, mărturiile contemporanilor poetului păreau simple fantasmagorii. Pe fiul lui Eminescu îl chema Mihai Lăzăreanu și a fost făcut cu fata morarului din satul Cucorăni, o localitate la doar trei kilometri de Ipoteşti. ”Copilul a fost botezat Mihail și el a venit pe lume în ziua de 19 iunie 1877, la Ipotești (conf. cert. nașt. nr 38/1877, primăria Cucorăni), având ca mamă pe Ileana, fiica de 25 de ani a morarului din Cucorăni, o blondă frumoasă, care se va căsători ulterior cu Ion Lăzăreanu, un pădurar de 32 de ani. Acesta o va accepta de soție numai după ce căminarul Eminovici, bunicul noului născut, îi va asigura băiețelului o convenabilă întreținere, printr-o înțelegere secretă între cele două părți”, precizează scriitorul Cristian Petru Bălan în eseul ”Fiul natural al lui Mihai Eminescu”, publicat pe pagina poezie.ro. Copilul a fost conceput de Eminescu în timpul unei vacanțe, când s-ar fi îndrăgostit de fata morarului. Mihail Lăzăreanu, fiul marelui poet, a fost botezat de Henrieta, sora lui Mihai Eminescu, iar Gheorghe Eminescu, pentru a nu se isca un scandal nedorit în sat, îi asigurase copilului tot ce îi era necesar traiului. Se precizează că inițial copilul se numea Ilie, dar la insistențele Henrietei și, se presupune, și ale lui Mihai Eminescu, copilul a primit și numele de Mihail. Specialiștii spun că Eminescu nu și-a lăsat de izbeliște copilul. Când avea bani îi trimitea și s-a întâmplat să-l viziteze în repetate rânduri. Mihai Eminescu s-a interesat de el când era elev la Pomârla, vizitându-l de mai multe ori. Iată câteva rânduri din depoziţia petentului: «Tatăl reclamantului stătea în căsuța boierească Ichim; iar peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul acestei păduri. Între noi se amesteca adesea și juca cu plăcere mingea- țic Mihai Eminescu, sau cum îi ziceam noi, copiii satului: Cuconaşul Mihai. Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884, și duduca Henrieta, sora lui Eminescu, venind să privească și ea hârjoana noastră, a tuturora, aducea de mânuță pe fiul paznicului, reclamantul de azi, pe care îl dezmierda și îl numea într-una Mihai, zicând că ea l-a botezat și ea i-a dat numele Mihai, ca și fratele ei», citează scriitorul Ion Ionescu Bucovu în ”Confluențe Literare”, din actele de la tribunalul Botoșani, prin care Ilie Lăzăreanu a primit oficial și numele de Mihail dat de Henrieta.    La maturitate, Mihai Lăzăreanu, fiul lui Eminescu, spun contemporanii săi, semăna atât la fizic, cât și la caracter cu tatăl său. „Cunoscuții lui spun că Mihail Lăzăreanu semăna destul de bine la ochi, la frunte și la buze cu poetul, despre care le amintea tuturor cu mândrie că îi este tată, dar mai cu seamă îi semăna acestuia la fire, fiindcă ducea o existență meditativă, retrasă, fără prieteni, rămânând toată viața burlac”, precizează Cristian Petru Bălan. 

Fiul lui Eminescu a fost un simplu funcționar fiscal și a murit la Botoșani la vârsta de 67 de ani. Totodată, în rândul junimiștilor s-a zvonit că Eminescu ar mai fi avut un copil cu Veronica Micle, născut mort, însă.  

Mateiu Caragiale, fiul frustrat care-și ura tatăl   

Primul fiu al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale a fost Mateiu, născut dintr-o aventură cu Maria Constantinescu, funcționară la Regia Monopolurilor Statului. ”Nenea Iancu” și-a recunoscut însă fiul, dându-i și numele său. Mai mult decât atât, îi trimitea bani și se interesa de educația sa. 

Mateiu Caragiale: bastardul obsedat de boierie

Mateiu se naște la 25 martie 1885 la București. În 1889, după ce Ion Luca Caragiale se căsătorește cu Alexandrina Burelly, Mateiu este adus în noua familie, pentru ca tatăl să aibă grijă mai bine de educația fiului său. Grija nobilă a tatălui pentru copilul din flori nu-l va impresiona însă pe Mateiu. Fiul are o aversiunea față de tată, simțindu-se bastard și mai puțin iubit decât ceilalți copii din familie, trei fete și un băiat. În adolescență, spuneau contemporanii dramaturgului, Mateiu nu-și suferea tatăl, se depărtează constant de el și dorește să fie opusul părintelui său cu origine umilă, născut la Haimanale. Visează la o închipuită noblețe, după cum arăta și Cezar Petrescu în revista ”Gândirea” făcându-l să arate ridicol și frustrat de statutul său de bastard și om cu origine umilă. Această obsesie pentru noblețe ar fi apărut și în contact cu profesorul său de istorie și heraldică, dar și director al colegiului Sfântul Gheorghe, Anghel Demetriescu. Contemporanilor părea ridicol cu aceste preocupări obsesive și aere de noblețe.   
”Sosea Mateiu, ascunzându-și timiditatea sub armura trufiei distante, ceremonios, politicos, care aci nu făcea nici o impresie. Vreau să spun: nici o impresie bună! Aci, nu mai era un personagiu. Era o țintă. Cât timp își sorbea cafeaua ori vermutul, pe bani drămăluiți de-acasă într-o sărăcie discretă, savant mascată, confrații și prietenii îl mai cruțau, îl mai iertau. (...) Se răzbunau după plecarea lui Mateiu, cu mai vârtoase hazuri, mai deșănțate anecdote, amintiri și născociri, menite să-l situeze definitiv în categoria epigonilor ratați, ridicoli, emfatici în nulitatea lor, incapabili să poarte cu demnitate pe umeri povara unui nume glorios”, scria Cezar Petrescu, despre modul cum era perceput Mateiu Caragiale de mulți dintre contemporanii său.    
Renunță chiar și la studiile de drept din țară și din străinătate, dedicându-se heraldicii și poeziei. Ajunge totuși să-și împlinească visul, în 1923, devenind boier, după căsătoria cu Marica Sion, o femeie de viță nobilă, dar cu 25 de ani mai în vârstă. La noul său conac, obsesia pentru noblețe se accentuează, făcându-și un blazon  pe care scria „cave, age, tace” adică ”ferește-te, acționează și taci”. Deși părea doar un urmaș ridicol al genialului dramaturg, Mateiu Caragiale se distinge ca un bun scriitor și lasă posterității romanul ”Craii de Curtea Veche”, scris în 1916 și publicat abia în 1929. Moare la 1936.