Dușmanca. Balul - Irène Némirovsky

Irène Némirovsky (1903-1942) s-a născut la Kiev, în familia unui bancher din Ucraina. Și-a petrecut copilîăria la Sankt-Petersburg, dar familia sa fuge din Imperiul Rus la începutul Revoluției din 1917 și se stabilește, în cele din urmă la Paris, prin 1919. Face studii de filologie la Sorbona și începe să scrie chiar de la vârsta de 18 ani. În anul 1926 absolvește studiile și debutează cu romanul ,,Le Malentendu” (Neînțelegerea). În 1929 definitivează romanul David Golder, care are un succes imediat și de proporții, fiind adaptat pentru marele ecran un an mai târziu. În anul 1930 publică romanul ,,Le Bal” (Balul) care este, la fel, adaptat pentru film și teatru. Urmează o serie de alte romane: Le Vin de solitude (vinul singurătății) în 1935; Deux (doi) în 1939. Deși lucrările sale antume i-au adus admirația publicului și recunoașterea criticilor, inclusiv a celor antisemiți, în 1938 i se refuză cetățenia franceză iar în 1940 chiar i se interzice să mai publice.

În anul 1942 este arestată împreună cu soțul ei și trimisă la Auschwitz, de unde nu se mai întoarce niciunul. Cele două fete ale lor, însă, au scăpat cu viață și au reușit să salveze și o parte din manuscrisele mamei lor. Printre acestea se afla și celebra ,,Suite française” (Suita franceză), publicată cu succes răsunător în anul 2004, în Franța și recompensată cu prestigiosul Prix Renaudot, acordat pentru prima oară postum.

,,Dușmanca. Balul” sunt cele două micro-romane care au făcut din Irene Nemirovsky o deschizătoare de drumuri pentru romanul psihologic, într-o perioadă în care feminitatea abia începea să fie analizată până în profunzimile ei, dincolo de tabuuri. Cele două romane au teme comune: fiice tratate și crescute numai cu indiferență și ură.

Gabrielle Bragance, personajul principal din ,,Dușmanca”, străbate străzile Parisului alături de sora sa mai mică, Michelle, profitând de lipsa de interes din partea unei mame frivole mai ocupată cu flirturile decât cu grija față de cele două fete, de unsprezece și șase ani, dar și de lipsa tatălui plecat în Polonia cu afaceri. Când fiica cea mică, Michelle, moare datorită neglijenței mamei sale și lipsei de atenție a Gabriellei, aceasta din urmă se hotărăște să se răzbune crunt pe mama sa, Francine. 

În scurt timp, familia Bragance devine bogată datorită unor investiții și mișcări inteligente ale tatălui făcute în Polonia distrusă de război. Gabri devine destul de repede o domnișoară extrem de atractivă și, fiind conștientă de frumusețea ei, începe să-și pregătească planul de răzbunare împotriva mamei sale.

,,Dar pe cine nu detesta Gabri? Trăia într-o stare de ură permanentă, mereu furioasă și tristă...”

,,-Nu te urăsc, dar... Dar nici nu te iubesc... De altfel, cred că asta ți-e indiferent... O amărăciune profundă îi schimba glasul. Da, cred că ți-e indiferent... Nu ținem la iubirea celor pe care nu-i iubim.”

În ,,Balul”, locul Gabriellei este luat de micuța Antoinette Kampf. Niște părinți parveniți, extrem de aspri cu o copilă de 14 ani, se hotărăsc să-și facă intrarea în societate dând un mare bal. Micuța Antoinette, supărată pe comportamentul mamei sale și pe faptul că nu este lăsată să participe la bal, printr-o șotie involuntară, amuzantă, dar provenită totuși din ură, năruie toate planurile făcute de părinții săi.

Văzu chipul mamei sale și lacrimile care-i curgeau, amestecându-se cu fardul, un chip ridat, schinomosit, împurpurat, copilăresc, comic... înduioșător... Dar Antoinette nu era impresionată; nu simțea nimic altceva în afară de un dispreț, de o anume indiferență sfidătoare. Mai târziu, îi va spune unui bărbat: ,,Să știi că eram p fetiță îngrozitoare! Închipuie-ți că o dată...” Brusc, își simți întreg viitorul ca pe o bogăție, toate forțele intacte ale tinereții și faptul că putea să-și zică: ,,Cum poate cineva să plângă așa din cauza asta!? Și dragostea? Și moartea? Va muri într-o zi... chiar a uitat?”

Un aspect aș vrea să mai punctez aici – în societatea noastră încă mai este aplaudată ideea că trebuie să-ți respecți și să-ți iubești părinții indiferent de felul în care s-au comportat cu tine. Însă eu vin și spun că nu poți impune nimănui să  iubească și să  respecte pe cei care l-au rănit, l-au umilit, l-au abuzat, i-au frânt aripile sau spiritul, pentru că, da, din păcate, există și părinți care nu fac altceva decât să ia de la copii, să-și verse frustrările și durerile asupra lor, să-i folosească, să-i maltrateze. Un părinte care într-adevăr și-a făcut datoria de părinte întotdeauna va fi respectat și iubit de către copilul său, în mod firesc și natural, fără a simți vreo „obligație” sau constrângere în acest sens.

Copiii nu sunt nici jucării și nici proprietăți private – nu ar trebui să fie nici sclavii, dar nici stăpânii noștri. Cel mai mare respect pe care i-l poți arăta unui copil este să îl accepți în individualitatea sa, poate complet diferit de cum te-ai fi așteptat tu, și să te raportezi la el ca la un om care, pentru a ajunge „mare”, are nevoie să fie recunoscut și acceptat pentru ceea ce este el, încurajat și suținut, ghidat cu iubire și atenție, însă liber să facă propriile greșeli.

Irene Nemirovski scrie foarte bine, e concisă și redă cu o finețe de invidiat trăirile personajelor sale. Aș putea spune că fetițele-femei ale lui Nemirovski au ceva din imaginea eroinelor tragediilor grecești. În ele se dă o luptă interioară puternică și cad pradă, într-un final, unor situații extreme, care le împing către acțiuni dramatice care le vor marca întreaga existență. De altfel, problemele dezbătute în ,,Dușmanca” și ,,Balul” par a fi destul de actuale (conflictul dintre generații, dintre părinții prea ocupați și copiii care cresc și au nevoie de libertate, de ieșirea cât mai grabnică, neforțată, în societate) și tocmai de aceea merită cu atât mai mult să fi citite.

Cartea poate fi comandată online și de pe Libris.ro -Editura Polirom, 2015. Vă recomand să citiți și ,,Suita franceză”, nu veți regreta!