miercuri

SÂNTANDREI - NOAPTE VRĂJITĂ, 

CASĂ PĂZITĂ



Despre noaptea de ajun a Sfântului Andrei se spune  că ar fi vrăjită și – ca în toate nopțile vrăjite de peste an – cerul se deschide, animalele grăiesc, spiritele morților se întorc acasă, strigoii hălăduiesc și se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. 

PĂZITUL USTUROIULUI
În noaptea de Sântandrei toți oamenii sunt vigilenți, se știe că e noaptea în care bântuie strigoii, se bat între ei și încearcă să pătrundă în case. Acolo unde dau de usturoiul pus în locurile de trecere, spiritele rătăcitoare nu se dau bătute, caută să-i cheme afară pe cei aflați înăuntru sau măcar să intre în vorbă cu ei. „Ai mâncat usturoi? Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează” (T. Pamfile). 

Până la jumătatea secolului trecut, în Moldova, etnologii vremii consemnau adevărate petreceri de veghe rituală, asemănătoare Revelionului, care purtau numele de “Păzitul Usturoiului”. Îngăduite de Postul Crăciunului, veselia și muzica erau la mare cinste în această noapte. Adus de fete în ajunul sărbătorii, pus într-o covată de lemn și păzit toată noaptea de o femeie bătrână, la lumina unei lumânări, usturoiul era „jucat” în mijlocul horei în ziua de Sântandrei, apoi împărțit tuturor celor prezenți. Femeile îl păstrau la icoană tot anul și îl considerau antidot al tuturor bolilor iar descântătoarele îl foloseau la farmece și dezlegări.

DESCÂNTEC ÎN USTUROI
Unul dintre cele mai vechi și interesante "descântece în usturoi", exemplu de sincretism al elementelor păgâne cu cele creștine, a fost cules de Elena Niculiță-Voronca, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Bătrâna care i l-a spus, Safta Grosului din Rosa, a asigurat-o ca e bun "pentru toate cele: pocitură, deochi, ursită", cu condiția ca usturoiul să fie descântat "cu cuțit părăsit". Apoi trebuie să bei o parte din apa în care speli cuțitul și ce rămâne să o arunci, în cruce, pe un câine. Dacă acesta se va scutura, e semn ca omul pentru care s-a făcut descântecul e lecuit pentru totdeauna.
"Ustur mere și Maica Precista
Pe-un jij de deal
Cată-n carte,
Cată-n parte,
Cată-n toate părțile,
Unde a vedea
Nouă strigoaice
Cu nouă țânci răi,
Nouă lupoaice,
Cu nouă lupi răi
Și-a strigat Maica Precista
În gura mare:
Voi nu-l pociți,
Nu-l săgetați,
Nu-l giunghieți.
Da luați giungheturele,
Săgetăturele
Și le duceți
În dealul Galariilor,
Pocitoarea ciutelor.
Voi acolo pociți,
Acolo giunghieți,
Acolo săgetați,
În strachina de argint
Cupele sprijinind.
Da' (N.) să rămâie
Curat și luminat,
Ca Dumnezeu ce l-a dat
Și Maica Precista ce l-a lăsat.



NOAPTEA STRIGOILOR
Noaptea Sfântului Andrei rămâne una dintre cele mai terifiante de peste an, fiind marcată de o adevărată dezlănțuire a entităților demoniace, întrupate de astă dată în strigoi. Ajunsă la noi pe filieră slavă, credința în aceste spirite rătăcitoare ne aduce o „noapte a strigoilor” în prag de iarnă, o noapte în care daimonologia funerară permite transformarea unor oameni vii în pricolici. Aceștia pot lua chip de lup sau de câine pentru a-i ataca pe cei care nu respectă interdicția de a nu ieși afară din casă. 

Este noaptea în care vrăjitoarele au puteri însutite, spiritele morților ies din morminte, strigoii se bat în răscrucile drumurilor și în hotarul satelor, acolo unde locul este „risipit”, apoi încearcă să se ascundă prin casele oamenilor, să pună stăpânire pe sufletele lor. Dacă se presupune că obiceiul credinței în strigoi -care a adus cu sine un întreg arsenal de practici și obiceiuri care mai de care mai ciudate- are la români o istorie doar de câteva secole, să încercăm să identificăm relicte mai vechi de celebrare.

Sântandreiul este considerat „cap de iarnă” și, ca orice zi hotar care aduce cu sine moartea unui anotimp și renașterea altuia, este guvernat de amintirea haosului primordial. „Moșii din satu’ nost puneau în noaptea de Sânandrei mărăcini și spini în prag la căși și grajduri să nu intre moroii, că se credea că vin șî să înțapă…ș-apoi pleacă… da vezi că Satana-i șmecher (sic!) intră pă fereastră ori prin pod…șî face tăt rău…acuma nu să mai pune, că nime nu mai crede…” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român). Pentru a-i îndepărta, încă din ziua de Ovidenie (21 noiembrie), țăranii încep să poarte la cingătoare sau în sân plante apotropaice, pun mărăcini la poartă și ung cu usturoi toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn.

TURTA DE INDREI ȘI MAGIA PREMARITALĂ
Cele mai bune păstrătoare ale actului magic sunt tinerele fete care, ce să vezi, încearcă să dezlege misterul ursitului. Înainte vreme, în noaptea premergătoare sărbătorii, coborau o verighetă şi o lumânare în fântână, pentru a-i vedea chipul oglindit, își puneau grâu sub pernă pentru a-l visa, citeau urmele făcute de vânt în zăpadă… Iar dacă nu erau mulțumite de semnele arătate, mergeau la femeile bătrâne pentru a le face farmece de ursită, de peţire, de dragoste sau de despărţire. 

Unul dintre cele mai interesante „scenarii” de aflare a ursitului este consemnat de Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut. „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru stâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta”.



PREVESTIRI METEO-ASTROLOGICE  ȘI PRACTICI DE GHICIRE A BELȘUGULUI
În vechime nu-i lipseau acestei zile nici prevestirile meteorologice și astrologice. „Cetitorii în stele” vedeau întregul an ce urma să vină pe cerul nopții de Sântandrei, interpretau semne numai de ei știute și le spuneau oamenilor dacă anul va fi sterp ori roditor, dacă va aduce războaie sau va pune pace între împărății. 

Din Gromovnicul din Bătrâni aflăm că „în ziua de Sfântul Andrei, adică la 30 ale lunii noiembrie, se umple un vas cu apă și se pune pe masă sau pe un alt loc neted ca să nu se clătească (clatine) nici într-un chip și, dacă apa singură din vas se varsă, închipuie anul ploios; iar dacă apa din vas nu se varsă ci stă în ce chip s-a pus, arată anul secetos.” 

Unele practici de ghicire a belșugului noului an s-au păstrat până azi, cum ar  încolțirea grâului semănat într-o oală cu pământ în ajunul sărbătorii sau înflorirea crenguței unui pom fructifer pus într-o cană cu apă. 

Etnologul Ion Ghinoiu susține că „sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară (Moş Nicolae) formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic”. Tot el avansează teoria potrivit căreia Sântandrei este o străveche divinitate geto-dacă, al cărui nume s-a pierdut în timp, peste care s-a suprapus Sfântul Apostol Andrei. 

Astfel se explică reminiscența unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an, actele magice și de divinație, prevestirile meteorologice și astrologice, unele dintre ele păstrate până în zilele noastre, chiar și în mediul urban. 

Niciun comentariu: