Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973 - Haruki Murakami

„Uneori, îmi imaginez cât de grozav ar fi dacă ne-am putea trăi viețile 

fără a deranja alți oameni.”

    Alcătuind, împreună cu ,,În căutarea oii fantastice” (1982), halucinanta Trilogie a Șobolanului, romanele reunite în acest volum, ,,Ascultă cum cântă vântul” (1979) și ,,Pinball, 1973” (1980), prefigurează nu numai fascinația lui Murakami pentru literatura și cultura occidentale, ci și unele dintre temele predilecte ale operei sale: singuratatea individului, nevoia de tovărășie sau zădărnicia exisțentei. Cele două romane păstrează continuitatea anumitor decoruri (pitorescul Bar al lui J) și personaje (naratorul fără nume, J și Șobolanul).

    După părerea mea, nu ar trebui să începi să citești Murakami cu aceste volume, ci probabil ar trebui să le salvezi pentru mai târziu, după ce deja ești îndrăgostit de scriitura murakamiană. Însuși scriitorul a spus că el consideră că a treia sa carte este, de fapt, primul său roman adevărat, A Wild Sheep Chase, recunoscând că acolo și-a găsit cu adevărat vocea și stilul. Nu aș spune că aceste volume sunt groaznice, dar le-aș citi ca pe niște simple lucrări timpurii, experimente în formarea unui autor extrem de valoros.

    „Ascultă cum cântă vântul” a fost publicată în 1979, când Murakami avea 29 de ani, până la acea vârstă autorul nu mai scrisese absolut nimic. Acest prim volum a fost urmat de „Pinball, 1973” un an mai târziu, în 1980, iar încheierea trilogiei Șobolanului a venit după încă doi ani, în 1982, purtând titlul de „În căutarea oii fantastice”. Această ultimă carte din serie a avut o continuare, „Dans dans dans”, fără a face parte, însă, din trilogia sus-numită. Întrucât ultimele două titluri pe care le-am menționat sunt cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de stilul lui Murakami și de atmosfera din cărțile lui, evident că nu am putut rata ocazia de a citi și începutul acestei călătorii prin universul magic creat de el. 

„Ascultă cum cântă vântul ▪ Pinball, 1973” sunt, cum am mai spus, primele scrieri publicate de Murakami. Mi-a plăcut foarte mult cel de al treilea volum, fără să mă gândesc că ar face parte dintr-un pachet. Acum că am citit toate volumele,  nu văd o legătură prea mare între cele trei și mai ales cu cel de al treilea, dar, cine sunt eu să-l contrazic!? :D

    Romanul ,,Ascultă cum cântă vântul”, distins cu Premiul Gunzo, a fost și ecranizat în 1981 de regizorul japonez Kazuki Omori. Chiar aș vrea să văd filmul!

    Scrisul lui Murakami este liber și profund. Ceea ce mi-a plăcut în mod special aici a fost eseul său introductiv, „The Birth of My Kitchen Table Fiction”, care descrie călătoria lui spre a deveni un mare scriitor. El povestește despre modul în care a învățat el însuși arta povestirii - multă lectură, încercare și eroare, chiar învățând să devină succint și să renunțe la suprascriere, redactând mai întâi în engleză, apoi traducându-și povestea în japoneză.

    Deși primul roman, „Ascultă cum cântă vântul”, mi-a plăcut mai mult, al doilea, „Pinball, 1973”, m-a intrigat, într-un fel... Atmosfera pe care o creează Murakami îți intră în cele mai ascunse cotloane ale sufletului, încă de la primele pagini, dar lipsa unei intrigi, a unui fir narativ propriu-zis parcă îți taie orice chef de lectură. În opinia mea, se vede clar diferența dintre primele sale scrieri și textele scrise mult mai încoace. Deși n-am citit încă „1Q84”, am citit alte cărți mai noi, inclusiv volumul „Bărbați fără femei”, așa că pot declara acest lucru cu mâna pe inimă. Volumul de față merită citit, însă nu vă așteptați să fiți dați pe spate, așa cum ați fi, în general, de scrierile lui Murakami.

Despre volum:

„În romanele lui Murakami nu există chimono, bonsai şi tatami. Proza lui e străbătută de o mare admiraţie pentru cultura occidentală, mai ales cultura pop americană din anii ’50-’60. Lăsând la o parte numele unor locuri, ale unor mâncăruri, personajele sale ar putea foarte bine să trăiască în Santa Monica… Produse ale unei culturi prospere, rafinate, manifesta un soi curios de ennui american şi se plâng întruna de vieţile lor superficiale şi materialiste.” (Los Angeles Times)

„Dispariţii misterioase şi tristeţi la fel de inexplicabile, chiar şi nebunie – aşa arată sumbrul peisaj psihologic în care Haruki Murakami îşi aşază romanele. Geografic, e vorba despre Tokyo, însă ar putea fi oricare dintre oraşele vaste, nemiloase ale lumii, unde oamenii se pierd precum lacrimile în ploaie.” (The Economist)

„Pentru Murakami, adevărul se afla în afara lumii organizate de vorbire. Romanele lui subliniază adesea valoarea muzicii că antidot la îngustimea cuvintelor. Muzica ancorează lumile personajelor sale, dar le şi iluminează, iar discografia cuprinsă în scrierile lui este o cheie de interpretare.” (The Times Literary Supplement)

Puteți găsi volumul „Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973” și la librăria online Libris.